Sofi Oksanen a câștigat rapid notorietate în afara literaturii de origine cu romane precum Vacile lui Stalin (2003) și Purificare (2008), iar problematica lor, în varii ipostaze narative și tipologice, s-a păstrat și în alte cărți de proză ale sale. Autoarea fino-estoniană s-a arătat preocupată constant de spațiul post-sovietic și de reverberațiile sale umane, de-o parte și de alta a granițelor dintre fosta lume comunistă și cea occidentală. Plasate în special în Finlanda, Ucraina și Estonia, romanele sale revelează un univers sufocant, violent, total imprevizibil în articulațiile sale sociale și morale, în care memoria personală și colectivă conservă simptomatic tarele unui trecut întunecat. Descinse, parcă, din filmele unor Aleksey Balabanov ori David Cronenberg, evoluțiile din acest univers impresionează prin posibilitățile nenumărate de a genera mereu și mereu suferințe, cele mai multe venind din imposibilitatea de a acorda feluritele căi prin care oamenii înțeleg să devină mai liberi și mai fericiți.
Parcul pentru câini (2019) nu face excepție de la direcțiile de până acum ale imaginarului autoarei. Romanul urmărește destinul dramatic al unei tinere ucrainience originare din zona minieră a Donbasului, nevoită să supraviețuiască prăbușirii URSS și războiului civil izbucnit în estul țării, după ce separatiștii pro-ruși au preluat controlul. Corupția endemică, clanurile interlope, crima organizată, omorurile la comandă, politicienii veroși și autoritățile cvasi-inexistente complică situația și mai mult după Revoluția EuroMaidanului. Eroina renunță treptat la orice scrupul moral pentru a obține bunăstarea văzută la Paris, la Berlin, la Londra sau la Helsinki, unde ea și alte norocoase congenere ajunseseră ca fotomodele, „însoțitoare“ de lux ori simple menajere. Frumusețea lor exotică, tipică fetelor din estul slav, ca și sărăcia sau dorința de a evada cu orice preț din no man´s land-ul natal sunt principalele motoare ale succesului lor temerar, scurtisim și riscant.
Cu povara unui trecut ambiguu (bunici eroi ai războiului, ai minei sau ai lagărelor siberiene, părinți prinși în datorii imense, dependențe distructive sau parteneriate mortale, apartenențe la etnii, statusuri sau geografii indezirabile), Olenka hotărăște, la un moment dat, în urma unui anunț de angajare lipit pe un stîlp electric, să intre în afacerile cu donare de ovule. Era o veritabilă fabrică de copii pentru cuplurile infertile din clasa parveniților autohtoni și din lumea occidentală. Banii încep să curgă, vechile griji sunt lăsate în urmă, ascensiunea socială și financiară e garantată. Familia primește, prin ea, o gură de aer, țărâna neagră de cărbune a Donbasului pare pentru toți ai ei pe deplin scuturată, un nou orizont li se deschide, dintr-odată. Prețul, însă, e neașteptat de mare: fantomele copiilor concepuți pe jumătate din propriul material genetic bântuie fetele donatoare; consecințele fiziologice ale procedurilor medicale de prelevare a ovulelor au uneori un parcurs nedorit; îndrăgostirile subite au ca țintă oameni nepotriviți; informațiile confidențiale despre clienți scapă cui nu trebuie; foști parteneri de afaceri păgubiți odinioară vor să se răzbune; crime și fapte abominabile ies la iveală, încurcând și mai mult lucruri deja încurcate. Ca să scape de toate, Olenka renunță la poziția atât de greu câștigată și fuge în Finlanda, unde crede că-și va pierde definitiv urma sub o identitate falsă. Dar câteva întâlniri într-o zonă de agrement din Helsinki aduc din nou aproape trecutul crezut uitat și îngropat. Cum va mai putea Olenka să devină la fel ca familiile finlandeze pentru care lucrează și pe care le vede plimbându-și câinii și copiii? Va trebui să facă ceva împotriva acestor progenituri străine care poartă pe chip trăsăturile strămoșilor ei? Cum va scăpa de urmăritorii care vor s-o lichideze pentru cele câteva greșeli fatale, dar inevitabile? Va mai putea veni liniștită, după obositorul program de curățenie în apartamentele bogaților, să se bucure de fericirea celorlalți, în parcul pentru câini? O parte din această nesperată fericire i se datorează, totuși, căci ea depinde de copiii care au venit pe lume prin contribuția ei, ca donatoare, și prin contribuțiile fetelor pe care ea le-a convins că, oferindu-și corpul, pot avea un alt destin. „Familia mea se zărea doar subtil în trăsăturile băiatului. Reușisem să fur o fărâmă din viața lor într-un moment în care duceau încă o viață fericită împreună, iar asta trebuia să fie de ajuns. Peste câțiva ani probabil că băiatul nu va mai veni cu ei în parc, iar femeia va duce dorul zilelor în care acesta sugea gheața ce i se forma pe mânuși. […] După școală nu va fi nevoit să se târască într-o kopanka pentru a căuta cărbune amestecat cu cenușă și sulf, nu va trebui să-și facă arme din bâte cu cuie bătute la capăt. Nu va învăța să facă cocteiluri Molotov din becuri electrice. Nici un război nu îi va împrăștia familia – și nici vreo revoluție. Mașina nu îi va fi incendiată. Telefonul nu îi va fi ascultat. Nu-și va lua o cameră video la bord, în caz că îl oprea poliția și încerca să-l șantajeze sau în caz că îl acuza cineva de vreun accident născocit. Nu-l va înveli nimeni în plastic, ca să-l arunce la groapa de gunoi, și le va putea deschide ușa străinilor fără să se teamă. După absolvire băiatul își va cumpăra un apartament care nu va avea nevoie de alarme antifurt și el nu va fi nevoit să strângă îndeajuns de multe radiatoare electrice, în caz că Rusia întrerupea aprovizionarea cu gaz“. Din multe puncte de vedere, cele ca ea erau și ele „mame“ ale acestor copii obținuți atent prin industrii medicale sofisticate, și de aceea meritau să-și iubească „odraslele“ și să trăiască, prin ele, o nouă viață, exact aceea pe care și-au dorit-o dintotdeauna.
Construit într-o desfășurare retroactivă, prin dezvăluiri cumulative lente și oportun imersate în pânza complicată a poveștii, romanul Sofiei Oksanen are deopotrivă calități de thriller și de docu-dramă. Ca și în cazul celor precedente, e un roman tulburător despre o lume unde visele se plătesc scump și unde fericirea autentică e mereu a celorlalți.