Dura lex, sed lex

Scriam săptămâna trecută despre Comunicatul de Presă al partidului AUR în care holocaustul era considerat o „temă minoră“. Nefericita formulare a iscat reacții din cele mai diverse, fie de condamnare, fie de justificare, fie, în sfârșit, neutre. Cum era normal. În ciuda acestui fapt, dezbaterea ca atare mi-a lăsat impresia că, în fond, problema nu e pusă cum trebuie. Cu alte cuvinte, formularea a fost, în majoritatea luărilor de poziție, separată de contextul în care s-a produs. Nu e vorba de o gafă întâmplătoare de limbaj a conducerii AUR, ci de o consecvență politică pe care o dovedește întreaga orientare ideologică a partidului domnilor Simion, Târziu și Lavric. Orientare extremistă, care i-a condus pe liderii partidului la manifestări publice agresive, printre care asaltul asupra unor instituții ale Statului, cum ar fi Parlamentul, la sfârșitul anului trecut, sau Primăria orașului Timișoara, la începutul lui 2022. Nu mai vorbesc de numeroasele mitinguri a căror organizare e pusă de AUR pe seama altora, în pofida evidenței, tot așa cum s-a întâmplat și în cazul asaltului asupra instituțiilor publice menționate. AUR e de fiecare dată creierul acestor acte brutale, dar pe care nu și le asumă niciodată. Suntem martorii unei logici a absurdului: deși provoacă ilegalitățile fără a și le asuma, liderii AUR se prevalează de interesul poporului, al cărui unic apărător se consideră în „statul eșuat“ care a devenit România astăzi. Ca și în alte împrejurări, punctul pe i l-a pus, într-o emisiune de televiziune, Cristian Tudor Popescu, comparând actele de violență ale AUR cu acelea ale „cămășilor brune“ din Germania anilor 1930, trupele de asalt (Sturmabteilung) care au pregătit terenul pentru ascensiunea lui Hitler. Simpatia unora din liderii AUR pentru legionarism este, de asemenea, fățișă. Citiți manifestele de pe contul de Facebook al lui Sorin Lavric!

S-a pierdut de obicei din vedere și un alt aspect, și anume încălcarea sistematică de către membrii AUR a legii, de la purtatul măștii (rog pe oricine l-a văzut pe Simion purtând masca de rigoare, fie și o singură dată, în vreuna din aparițile sale publice, în Parlament, inclusiv, să-mi comunice și mie) la respectul față de bunurile instituționale. Pe tricolor, membrii AUR au inscripționat numele propriului partid. Din câte știu, legea nu permite ca simbolurile naționale să fie însușite, indiferent în ce manieră, de persoane sau de partide politice. Rămâne de neexplicat de ce autoritățile se mărginesc (din când în când) să dea amenzi contravenționale și nu consideră respectivele abateri de la lege drept ceea ce sunt, adică, infracțiuni. A părut unora o exagerare solicitarea scoaterii AUR în afara legii. Ironia face ca AUR, un partid autodeclarat antisistem, să se fi scos singur în afara legii. Autoritățile ar trebui să-i facă pe plac.

Românii au tradus expresia latinească dura lex, sed lex, cunoscută juriștilor din toată lumea încă de pe băncile facultății, prin unde-i lege, nu-i tocmeală. Nu doar cazul AUR, dar și cazul Djokovici mi-au readus în minte cele două expresii. Ce s-a întâmplat cu marele campion sârb se știe foarte bine astăzi, duminică 16 ianuarie, când scriu aceste rânduri. Nu insist asupra lui. Mă voi referi mai departe la comentariile de pe canalele românești de televiziune prilejuite de cazul cu pricina. Cei mai mulți comentatori au părut să fi uitat, dacă vor fi știut vreodată, că unde-i lege, nu-i tocmeală. Cum par să fi uitat Djokovici însuși și soborul lui de avocați. Și, desigur, tatăl tenismenului și fanii lui, conaționali sau australieni. Autoritățile australiene au demonstrat, cu toată fermitatea necesară în condițiile campaniei dezlănțuite în apărarea celui care câștigase de nouă ori turneul de la Melbourne, că dura lex, sed lex. Câțiva tenismeni, între care Nadal, au privit lucrurile într-o perspectivă firească, fără a-l ofensa pe colegul lor. Comentatorii români, în schimb, au tot dat-o de obicei la întors. A se revedea intervențiile lui Ovidiu Ioanițoaia, ca să mă refer la un comentator de sport și nu la alții, mulți, gură mare la TV. Empatia, altminteri firească, pentru campionul sârb i-a orbit de-a binelea. Nu le-a păsat nici cât negru sub unghie de refuzul lui de a se vaccina, care a furnizat ministrului australian al imigrației argumentul principal pentru refuzul vizei: un popor care s-a vaccinat în proporție de peste 90% nu merită jignit cu teorii antivacciniste, veritabile atentate la sănătatea lui. Legea? Legea nu se aplică celebrităților. Vorba altui mare jucător,Tsitsipas: „Ce, noi suntem proști?!“ În ce ne privește, ne-a obișnuit să tratăm ad libitum legile. Preferăm privilegiile. Și ce dacă „cel mai mare sportiv din lume“, tatăl lui Djokovici dixit, antivaccinist convins, minte și își falsifică declarația de viză? E vorba de Djokovici, dragi telespectatori, nu de un prost oarecare! În ce mă privește, mă întreb cu naivitate dacă, la fel ca în atâtea alte cazuri, n-ar fi mai simplu să ne vaccinăm? Am fi scutiți de falsuri și de minciuni și, la urma urmelor, de oprobriul acelei opinii publice care înțelege să respecte legea. Regret că nu-l voi vedea pe Djokovici pe teren, dar nu pot să nu constat că și-a fă- cut-o cu mâna lui. Aceeași cu care mânuiește absolut formidabil racheta.

Închei cu o mărturisire. Îl țin bine minte pe acel Djokovici dintr-o epocă ceva mai veche, când era pus pe șotii, mereu senin, destins, glumind cu copiii de mingi. A intervenit apoi ceva, nu știu exact ce, și atitudinea lui s-a schimbat. Cred că a încetat să mai considere tenisul un joc, da, un joc ca atâtea altele. Originea noii sale atitudini încrâncenate se află probabil în finala Cupei Davis, contra unei Franțe aflate la un nivel nemaiatins de atunci încoace, la Belgrad. O întâlnire pe muchie de cuțit. Și în care păreau să joace nu Djokovici și conaționalii lui, ci însăși națiunea sârbă. În acea împrejurare, Djokovici a îndemnat tribuna, verbal și prin gesturi provocatoare, nu doar să-i susțină pe ai lui, ci să-i huiduie pe oaspeți. Atunci și-a dat arama pe față naționalistul sârb din el. Victorie cu orice preț, fie și acela scandalos al incitării la ură. De la gesturile cu pricina la mingea aruncată intenționat în arbitra de linie, pe care a accidentat-o, în nu mai știu ce turneu, ceea ce i-a atras descalificarea, n-a fost decât un pas. Seninătatea campionului s-a pierdut undeva în negura timpului. I-a luat locul o anumită încrâncenare. Episodul australian vine să confirme această tristă evoluție. Am văzut și comunicatul jucătorului după expulzare: demn și chemându-și suporterii la respectarea legii. Bravo! Să-i fi folosit lui Djokovici lecția pe care i-au dat-o autoritățile australiene? Să fi înțeles el, măcar și în ceasul al doisprezecelea, că dura lex, sed lex?