Pluralitatea și valoarea creațiilor lui Andrea De Chirico, alias Alberto Savinio, ar fi trebuit să-l impună de mult atenției și pe meleagurile noastre. După ce se afirmase ca pianist și compozitor, acesta s-a dedicat cu succes picturii, iar acum desenele și tablourilor lui sunt adjudecate de muzee din toată lumea. În paralel și-a făcut un nume ca jurnalist și critic de artă. În aria literaturii, el a abordat diferite specii narative, dramaturgia și genul liric. Nu trebuie uitate nici meritele de scenograf și regizor ale plurivalentului artist. Cititorii români pot acum să-și facă o idee despre originalitatea acestui avangardist și de locul ocupat de el în cultura europeană grație volumului Oameni, spuneți-vă povestea!, Humanitas, 2021. Italienista Miruna Bulumete semnează traducerea și pertinenta prefață completată cu o cronologie consistentă. Portretele sui generis ale unor personaje istorice din cartea de succes din 1942, Narrate, uomini, la vostra storia – căci acesta este titlul în original – se singularizează prin perspectiva, de fiecare dată alta, din care este văzut protagonistul. Dar și prin pregnanța analogiilor reificante: figurilor umane în simbioză cu obiecte ori ființe din regnul animal, din cele mai originale tablouri ale lui Savinio, le corespund, în proză, comparațiile. Acestea sunt vectorii ironiei ce întrerupe curgerea factologicului, dar și marca unei noi poetici, distanțată de cea simbolistă. Cunoștințele tehnice specifice celor trei arte practicate de autor, introduse cu măsură, se adaugă informațiilor și neașteptatelor asociații de care mustesc textele.
Drept preambul, poate nu este de prisos un eșantion de cugetări extrase din diferite scrieri ale lui Alberto Savinio, admirat pentru inteligența-i ieșită din comun de câți l-au caracterizat, începând cu propriul frate, suprarealistul Giorgio De Chirico, inițiator apoi al picturii metafizice.
Prezentul, care este în timp ceea ce este fațada în spațiu, ne împiedică să vedem lucrurile în adâncime.
Să dezlegi un mister este o nedelicatețe față de misterul însuși.
Dacă vreți să vă bateți cu dictatorii, începeți cu primul: Dumnezeu!
Nu vă plângeți, oameni buni, de Monotonie: este cea mai bună prietenă a noastră.
Singurătatea noastră este noblețea noastră. Singurătatea noastră este bucuria noastră.
Cu ocaziile ratate, ne alcătuim noi încetul cu încetul un tezaur de fericire.
Viața mea este întrețesută din ocazii ratate. Oare-i o pagubă? Și dacă nu ar fi și aceea o ocazie pierdută, azi nu mi-aș aminti de ea cu atâta duioșie, cu atâta nostalgie, cu o „dorință“ atât de mare.
Când dorința este împlinită, nu-ți mai rămâne decât să mori.
Agitații și agitatorii vociferează împotriva burgheziei și nu știu că, în cel mai bun caz, agitația lor se va încheia cu crearea unei noi burghezii.
În asta constă diferența dintre un fascist și un delincvent: în timp ce delincventul este izolat și singur – iar această singurătate este drama lui, eroismul lui, poezia lui –, fascistul este un delincvent colectiv și „social“. Fascistul izolat își pierde calitatea de fascist; forța lui de delincvent „se evaporă“ și el devine în aparență un om inofensiv, un om oarecare.
Ceea ce numim modernizarea vieții nu este decât o continuă și o tot mai mare complicație drăcească.
Omul lipsit de educație e plin de nevoi și se supune tuturor; omul educat abia de are nevoile stricte ale vieții; omul foarte educat nu are nevoi.
Pantoful este oglinda sufletului. Să n-aveți încredere în pantoful prea lustruit. El denotă egoism, cruzime, voința de a reduce creatura cea mai slabă și, mai ales, femeia, la condiția de victimă a lui.
Cele trei virtuți capitale ale omului de lume perfect, adică urâțenia decorativă, prostia blajină, ignoranța sigură de ea.
Copilăria este o agonie anticipată, lungă. O lungă dorință arzătoare. O aspirație ce pare fără sfârșit. O așteptare care nu dă semne să se sfârșească vreodată. Copilăria este lupta disperată de a ieși din copilărie.
Civilizația este sora mediocrității. Când într-un colectiv se găsesc fie și doar doi oameni de o statură intelectuală egală, începe utila, comoda, fericita mediocritate.
Este necivilizat să dorești lucrurile altuia, să aspiri să te transformi, să vrei să devii altfel de cum ești. Și cu toate astea, este dorința multor oameni, a multor popoare [… ]
Utopia nu face altceva decât să concretizeze și să dea o imagine plastică marii dorințe, străveche și foarte răspândită, de a avea o viață mai bună.
Fiecare lasă în urmă ceea ce merită.
A iubi înseamnă să-i dăm celuilalt propriul suflet, să-i dăm celuilalt viață cu propriul suflet, înseamnă să ne iluzionăm că-i oferim celuilalt o viață fericită și profundă care, altfel, i-ar lipsi.
Nimic nu reușește să atingă perfecțiunea pe măsura celei făurite de logica aurită a iubirii.
În iubire nu-i loc pentru două suflete. Iar când se spune că doi, iubindu-se, formează un singur suflet, vrea să spună că doar unul dintre cele două suflete se implică cu iubire, în timp ce celălalt se află într-o plăcută și recunoscătoare stare de pasivitate.
Intrăm în somn dintr-un egoism cotidian, în moarte, dintr-un egoism definitiv.
Cele mai importante lucruri sunt anonime.
Progresul civilizației se măsoară prin victoria futilului asupra necesarului.
Adam. Numele primului om. Mai bine zis numele unui om care nu a existat niciodată. Ulise i-a spus lui Polifem că se chema Nimeni: putea să-i spună că-l chema Adam; ar fi fost același lucru.
[Jocul secret al fericirii] […] este un joc sigur și se bazează pe principiul fericirii sănătoase, adică să nu te gândești la binele de neatins, ci să te mulțumești cu binele care-i aici pe pământ și-l poți atinge cu mâna.
Scopul principal al culturii este să ne facă să cunoaștem multe lucruri. Cu cât cunoaștem mai multe lucruri, cu atât mai puțină importanță acordăm fiecăruia în parte: mai puțină încredere acordată, mai puțină încredere absolută. Cunoașterea multor lucruri înseamnă să le judecăm cu mai multă libertate, deci mai bine. Cu cât mai puține lucruri cunoaștem, cu atât mai mult credem că doar ele există, că doar ele contează, că doar ele sunt importante. Așa ajungem la fanatism, adică să cunoaștem doar un lucru, așadar să credem și să ne încredem doar în ele.
Prin vocea esteților s-au acumulat în timp echivocuri și neadevăruri despre natura spiritului grec. Spiritul grec nu constă atât în spiritualitate cât în finețe animalică.
Gramatica este ceva posterior și asta ajunge ca să o discrediteze. Greaca ajunsese la maxima perfecțiune înainte ca grecii să fi visat să cerceteze și să codifice legile care o guvernează. Un Pindar, un Eschil nu aveau nici cea mai mică idee despre ce este un adverb sau o prepoziție […] și cu toate astea sunt scriitori excelenți. Și n-aveau nici cea mai mică idee de Gramatică pentru că pe vremea lor Gramatica încă nu apăruse.
Greșeala de tipar este o contribuție involuntară la pluralitatea adevărurilor și un corectiv la monotonia sensurilor.
Umanismul nu este altceva decât regăsirea demnității omului care, la rândul ei, nu este decât libertatea de a gândi cu propriul creier. Această libertate a apărut pentru prima oară în Grecia […]
Ideea de utopie este esențialmente modernă. Modern este omul care gândește cu propriul creier, nu grație inspirației sau permisiunii acordate de vreo autoritate religioasă ori politică.
În ziua de azi enciclopedia nu își are locul. În ziua de azi nu este posibil să cunoști totul. În ziua de azi nu este posibilă o știință circulară, o știință finită. În ziua de azi cunoștințele nu sunt omogene. În ziua de azi nu există o afinitate spirituală între cunoștințe. În ziua de azi cunoștințele nu au o tendință comună. În ziua de azi este un mare dezechilibru între cunoștințe. Asta e cauza „crizei civilizației”, semnalată mai întâi de Spengler și apoi de Huinziga.
Enciclopedie înseamnă „să știi totul“, adică o știință „circulară“, o știință „finită“. Enciclopedie înseamnă știință alcătuită din totalitatea cunoștințelor și din cunoștințe omogene, „spiritual“ omogene. În acest sens Enciclopedia este o armă, o armă polemică. Așa înțelegem enciclopedismul renascentiștilor, așa înțelegem enciclopedismul enciclopediștilor francezi: nu vedem ce rațiune ar avea o enciclopedie compilată azi, dacă nu doar ca un ghid cu informații practice, altfel spus, care își trădează propria natură și nu-și corespunde propriului scop.
[… ] trebuie să ne resemnăm în fața unei crize perpetue, tot mai gravă a civilizației. Să renunțăm așadar la întoarcerea la omogenitatea ideilor, adică la un tip de civilizație depășit și să ne străduim să facem posibilă coexistența într-o manieră cât mai puțin sângeroasă a celor mai disparate idei, inclusiv cele mai disperate.
Sunt atât de nemulțumit de enciclopedii, încât am făcut această enciclopedie1 a mea și de uz personal. Artur Schopenhauer era atât de nemulțumit de istoriile filosofiei, că a făcut o istorie a filosofiei a lui și de uz personal.
Europeismul nu este o civilizație de natură teocratică, ci esențialmente umană și prin urmare susceptibilă de progres și de perfecționare. Europeismul este o formă de civilizație pur umană și într-atât de pur umană, încât orice intruziune a divinului în europeism, orice tentativă de teocrație în Europa reprezintă un obstacol în calea europeismului, o stagnare a civilizației.
Oamenii au încercat întotdeauna să concilieze ceea ce cred din credință cu ceea ce cred ca urmare a cercetării experimentale, adică să concilieze inconciliabilul. Gravă greșeală. Credința și cercetarea științifică reprezintă două valori distincte ale patrimoniului ideatic al omenirii. Se cuvine să-i lăsăm fiecăreia intactă propria valoare și să ne gândim că bogăția lumii este așa cum este pentru că există multe adevăruri.
În natură este multă frivolitate și artistul adevărat, creator, își poate regăsi seriozitatea interioară doar departe de ea, cufundat în el însuși.
Muzica este o societate secretă. Muzicienii se recunosc între ei doar prin semne, așa cum în trecut făceau masonii [… ]
Esența muzicii ne scapă. Și ne va scăpa mereu. Oare ce-i acest ceva misterios care trăiește doar în timp? […] Noi credem că stăpânim muzica, când, dimpotrivă, muzica ne stăpânește pe noi. […] În imposibilitatea de a cunoaște muzica rezidă forța sa, secretul fascinației sale și dacă omul se dă bătut cu atâta încântare în fața muzicii, faptul se datorează mai ales „diversității“, „necunoscutului“ care sălășluiește în ea.
[…] muzica uimește și prostește. Pentru că muzica face din om un sclav.
[Drâmba] Această liră minusculă și fără coarde este un vibrator al vocii. Face vocea omului să spună ceea ce vocea omului singură nu știe să spună. Nu este un instrument muzical: este un duhovnic al profunzimii.
Fără muzică nu poate exista civilizație. Muzica ne învață să stăm: să stăm în companie și să stăm singuri. Muzica ne învață cum să mergem, cum să ne mișcăm […] Muzica ne vindecă de bâlbâială: de cea verbală și de cea mentală. Grație muzicii comunicăm cu mișcarea universului și cu propria noastră mișcare interioară. Muzica ne învață să trăim, în sensul cel mi profund și metafizic al cuvântului. Singura civilizație care ar putea fi perfectă ar fi acolo unde absolut totul, oameni și lucruri, s-ar mișca în sunetul muzicii.
[…] Copilașii încă nu știu să aprecieze dulcele din amar. Muzică dezagrabilă. Așa-i. Dar, azi, viața însăși este dezagrabilă. Nu mai este tutelată, nu mai este adaptată, nu mai este camuflată de spiritul divin matern și optimist. Așa-i. Omul este singur. Nu pot să fac nimic și în afară de răbdare, nu am ce recomanda. Tot restul e fals.
Imboldul de a face un lucru bun este mai puternic la pictorul care pictează pe pânza pregătită cu propriile mâini. [… ] altfel și mult mai bine se pictează pe suportul pregătit de noi înșine.
__________
1 Cu obișnuita-i ascuțime, Savinio a explicat termeni comuni și nume proprii, respectând însă etimologiile, în rubrica lui, „Noua enciclopedie“, găzduită de revista de arhitectură „Domus“.