Chiar dacă nu vorbesc prea des cu artiștii de care mă simt legată profesional și emoțional, îi port nu numai în amintiri, ci și în gînduri. Și gîndul cel mai profund este teatrul. Port cu mine toate aceste intersecții, popasuri, mai lungi sau mai scurte, prietenii comuni, poveștile toate care se ramifică în existența mea. Este un altfel de arbore genealogic. Este desenul teatrului. Un nume de actor duce către altul, acolo există bifurcații, regizori, scenografi, și iar un actor, apare încă unul, și încă unul, liniile se înmulțesc, copacul își mărește coroana. Imaginea înseamnă identitate și apartenență.
Unul dintre nume este Valer Dellakeza. Legături directe, Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Emil Boroghină. Pe urmă, Ilie Gheorghe. Lia Manțoc.
În 1956, Meșterul Vlad Mugur a hotărît să plece la Craiova și mare parte din promoția 1956, devenită generația de aur, l-a urmat. Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Constantin Rauțchi, Vasile Nițulescu, George Cozorici, Dumitru Rucăreanu, Sanda Toma, Silvia Popovici, Radu Penciulescu. Fenomenul acestui desant a început odată cu decizia excentrică total de a face teatru altfel. Spiritul unei promoții cu date excepționale, cu personalități deja conturate, distincte, diferite, cu registre ample, a mers după mentor. După cel pe care îl considerau modelul lor. Seducătorul. Vrăjitorul. Cel care dorea să consolideze o trupă modernă, tînără, cu energie, cel care le gîndea roluri pe termen lung, intuind ce i-ar fi provocat, descătușat, ce anume le-ar fi adus evoluție și le-ar fi ținut mereu sus motivația, preocuparea, libertatea. De fapt, Vlad Mugur construia o comunitate, în cel mai autentic sens. Stăteau împreună, chiar dacă nu grozav, repetau împreună, lucrau, mîncau, împărțeau idei, polemici, sărăcia, visele, speranțele, aveau același tip de limbaj, ca un cod inventat pentru Insula lor. Li s-au pus tot felul de obstacole, au fost urmăriți, hărțuiți, s-au găsit tot felul de metode de intimidare și, mai ales, de dizolvare a acestui centru care însemna direcții noi în teatru, dar și o formă de putere. Un adevărat pericol, cu alte cuvinte.
Probabil că pentru copilul Valer Dellakeza, sosirea la Craiova a unor făcători de teatru altfel a fost declicul. Mirajul. Atracția pentru scenă, pentru teatru, pentru ceva ieșit din șabloane și din matca timpului. De acolo, și pentru Valer Dellakeza a pornit marea aventură. Și curajul de a alcătui altfel de lumi cu pasiune, cu umor, cu dedicație, cu spirit ludic, cu asumare, dar și cu enormă modestie. Cred că si smerenia lui Valer Dellakeza tot de acolo s-a născut și l-a impregnat.
În 1964 a început IATC, fiind student la clasa lui Beate Fredanov, asistent, Octavian Cotescu. După absolvire, primește repartiție guvernamentală la Teatrul Național din Craiova. Acolo rămîne și joacă peste șaizeci de ani. În 1989, în cîteva zile de vacanță pe care le-am petrecut la mătușa mea, un bilet la teatru era o cerință a tatălui meu. Trebuia să vizitez muzeul, serele, un program cultural-turistic, și să merg la teatru. Așa am văzut „Unchiul Vanea“, în regia lui Mircea Cornișteanu. Mai țin minte destule scene, situații, o anumită tensiune. Simbolul, pentru mine, rămîne Vania al lui Dellakeza. Și o pădure de mesteceni. După 90, am văzut, la Craiova, „Ubu Rex cu scene din Macbeth“. Am rămsas cu gura căscată. Ce cuplu bizar Ilie Gheorghe-Valer Dellakeza, Ubu și Madam Ubu, ce tehnică a folosirii travestiului, a grotescului, a unui tip de umor negru. Scenele deșănțate ale puterii și ochii mereu mirați, mereu explodați ai unui personaj diavolesc, al răului întreg. Madam Ubu și Valer Dellakeza. Și pașii lui în costum de summo, ticăitul obsedant al lor și al morții în „Titus Andronicus“. Silviu Purcărete îl distribuise în altceva. A schimbat pentru că vedea alte accente ale patologicului, repartizate în mai multe centre de forță. Am fost la o repetiție tocmai după ce intrase în Demetrius. Ștefan Iordache mi-a șoptit că este supărat, că nu vorbește cu Silviu. Dar argumentele și delicatețea unui regizor strălucit și inteligent ca Purcărete, delicatețea lui față de actori au construit unul dintre cele mai mari spectacole, o vivisecție a puterii dictatoriale, a bolii, a monstruozității. Cinismul avea un contrapunct în tipul de ludic straniu, picat parcă din cer. Iar Valer era și el acolo.
Valer Dellakeza l-a interpretat pe Iordache în „D’ale carnavalului“, pus în scenă la Craiova de Valeriu Moisescu. Altă ramificație din arborele meu. Valeriu Moisescu i-a fost profesor și mentor lui Silviu Purcărete. Valer a jucat în șase dintre spectacolele lui Purcărete la Craiova. În 1998, se întîlnește, în sfîrșit, cu Vlad Mugur. Și este cel mai minunat Trufaldino, în „Slugă la doi stăpîni“, într-o Veneție tristă, cu ape tulburi ca minciunile lui și învolburate ca voluptatea cu care le născocea și le zvîrlea în lume. Complicități, mirări, cvasi-inocență, o expresivitate corporală proaspătă, o descătușare din orice traiect recognoscibil. Ca și domnul Tot, din „Familia Tot“, regizat de Laszlo Bocsardi. Nu credeam că ar mai fi nuanțe și registre pe care să nu i le știu. Să nu i le intuiesc. Totuși, și aici părea inepuizabil.
Pe la începutul pandemiei am vorbit la telefon. Era doborît de tristețe. Deja picaseră două proiecte cu Purcărete, la București și la Pitești. Printr-un hazard, George Albert Costea i-a dat un link și i-a spus ceva despre o audiție pentru o montare a lui Romeo Castellucci. Și, și… Valer Dellakeza a dat acea audiție. La aproape optezeci de ani. Am amuțit la telefon. Pandemia părea să-i închidă și ultimul vis, s-a închis tot, arta fusese îngenunchiată.
Acum două săptămîni ne-am auzit din nou la telefon. Altă persoană. O voce tînără, puternică, fără melancolii. Proiectul lui Castellucci s-a făcut. „Bros“ se joacă la Trienala de la Milano, între 11 și 14 noiembrie. Pe urmă, la Madrid, iar în februarie, la Paris. L-a schimbat din personajul pentru care a luat audiția și regizorul i-a creat unul special. Cu șapte zile înainte de premieră: Profetul Ieremia. Nici urmă de laudă sau de descriere a ceva ieșit din comun.
Am plecat să-l văd pe Valer Dellakeza. Și pentru că mi se pare că atitudinea lui este definiția Actorului. Acela care este pregătit și caută, scormonește după întîlniri. Și se duce după orice poate să fie un drum nou, o porțiune de necunoscut provocator, o altă experiență, după ce nu este comod și la îndemînă. Îl priveam pe scenă și mă gîndeam, poate în mod ciudat, nu ca la un miracol, ci ca la ceva normal pentru un actor. Pentru acest actor. Care și-a asumat bucuria nepieritoare de a se băga pe sub pielea atîtor personaje. De la tinerețe, pîn’ la bătrînețe.