Poliția Memoriei, un binecunoscut și multipremiat roman al japonezei Yōko Ogawa, este una dintre distopiile de referință ale literaturii universale. Un spațiu izolat ca orice stat totalitar, o insulă deconectată de la restul umanității, este locul în care o putere exercitându-și controlul prin slujbași dintr-o temută structură numită Poliția Memoriei, decide să renunțe treptat la urmele trecutului. Distopia cunoscutei scriitoare japoneze propune o ieșire treptată din memoria publică a unor ființe sau obiecte. Cu fiecare pierdere, personajele cărții devin mai neputincioase, mai fragile. Disparițiile constatate sunt, de fapt, ale reprezentărilor din memoria locuitorilor insulei, asupra cărora se exercită controlul și din viața cărora ființele și obiectele sunt îndepărtate definitiv, pentru a nu produce flash-uri de memorie. Poliția Memoriei are drept primă sarcină impunerea disparițiilor, arestând persoanele care nu s-au debarasat de acele elemente ale vieții după amputarea lor din memoria colectivă. Printre habitus-urile insularilor se instituise deja o procedură operațională pentru debarasarea de vechi.
Printre locuitorii insulei se găsesc și cazuri izolate de persoane asupra cărora este imposibil a se interveni pentru alterarea memoriei. Depozitarii de amintiri, marii dușmani ai regimului, sunt căutați de Poliția Memoriei și arestați. Mama eroinei este unul dintre acele personaje capabile să păstreze în minte și să facă exerciții de rememorare cu fiica ei pe marginea unor obiecte aparent banale, dar parte a unei lumi derulate în limitele normalității: panglică, clopoțel, smarald, timbru, parfum. Ea însăși, cunoscut sculptor din insulă, devine victimă a Poliției Memoriei încă de la instaurarea regimului de control absolut. Fiica ei, rămasă fără părinți și fără o serie de ancore în raport cu lumea veche, trăiește din scris. Publică romane, adică o specie vulnerabilă de memorie adițională. Lupta pentru controlul memoriei colective nu putea lăsa neatinse romanele. Pe o insulă în care fuseseră interzise calendarele, blocând derularea timpului, suspendându-l într-o iarnă cu zăpezi de neoprit, decizia de așteptat era aceea ca memoria alternativă a cărților, presupunând alimentarea cu referințe ale trecutului, să fie direct afectată. Poliția Memoriei din romanul omonim, care ajută la impunerea dispariției, nu face decât să șteargă orice urmă din memoria colectivă și să izoleze pe toți potențialii purtători ai unor urme (fizice sau mintale) de obiecte declarate dispărute. De aceea, odată cu dispariția romanelor, în cartea scriitoarei Yōko Ogawa nu dispare doar seria de obiecte paralelipipedice purtătoare de conținuturi, ci și posibilitatea exercitării unei forme de rezistență prin scris. Spectacolul arderii cărților, incendierea bibliotecii, vagile urme de protest cu rezonanță în memoria (încă) nealterată a lectorilor produc în roman nu numai o scenă de o frumusețe tulburătoare, ci și una care să repete, în ecou, povestea vulnerabilității urmelor de umanitate într-o societate care poate aluneca oricând sub falia totalitară.
Speranță sau promisiune, povestea este una dintre mizele majore ale cărții. Toate referințele anterioare nu fac altceva decât să fixeze un cadru al derulărilor. Romanul lui Yōko Ogawa are în prim plan povestea unui roman neterminat al personajului central, care constatând că editorul ei, R, este unul dintre cei neafectați de pierderea memoriei, își pune în pericol viața ascunzându-l în propria locuință. Două sunt luptele teribile pe care cei doi le duc cu sistemul și care constituie miezul fierbinte al cărții: încercarea de a finaliza romanul în ciuda pierderilor de memorie și încercarea de a îl salva pe păstrătorul memoriei intacte, editorul R. O teribilă lecție despre rosturile memoriei, o superbă alegorie despre fragilitatea umanității și despre eforturile zadarnice de a nu fi pierdute reperele morale într-o lume în care ceea ce aparținea vechii organizări pare să fi dispărut definitiv. Am citit această lucrare și ca alegorie a vremurilor postmoderne, în care, rând pe rând, vechile repere sunt subminate în procesul ireversibil de corodare prin ironie, pastișă sau alte forme de slăbire a vechilor referințe axiologice în baza cărora s-a consolidat umanitatea. Explicită este disjungerea din roman: pe de o parte, în romanul pe care îl scrie eroina lui Ogawa, posibil de interpretat ca oglindă a lumii, prima care dispare este vocea, pe de alta, în propria ei viață, ultima care rămâne este vocea. Spre deosebire de alte forme de manifestare a totalitarismelor, cel amendat de scriitoarea japoneză este unul care nu înlătură vocea, cum nici societatea actuală nu o face. Prin menținerea dreptului la exprimare, vocea fiecăruia se disipează într-o masă de acțiuni care sunt incapabile să recompună un întreg funcțional în lipsa memoriei. Pe de o parte, în manșeta romanului, în oglinda sa, tehnologiile comunicaționale, al căror arhetip continuă să rămână mașina de scris, sunt cele care împiedică exprimarea vocii, pe de alta societatea permite expresia, într-un cerc al restricțiilor impuse de normele unei cancel culture. Fără memorie, conștiința „continuă să dispară“, se raportează limpede la procesul propriei dispariții. Prin această cotitură, Poliția Memoriei devine o parabolă a pierderilor cotidiene cărora le alocăm mai degrabă înțelesul de lest.