Un moment semnificativ s-a consumat la ceremonia de învestire a noului Președinte al Statelor Unite: o foarte tânără poetă, Amanda Gorman, a citit un poem, devenind astfel „colegă“ cu un star: Lady Gaga. Cum vi s-a părut ceremonia (în caz că ați urmărit-o la TV)? Cum ar „suna“ la noi o poezie recitată într-un context similar?
Momentul cu pricina nu mi se pare deloc semni ficativ. Din contra. Nu înțeleg de ce am amesteca un eveniment politic prin excelență cu un spectacol de divertisment. E o lipsă de gust. Care arată, pe de altă parte, că arta adevărată și-a cedat locul în societatea contemporană celor mai ușuratice divertismente. Lady Gaga e o cântăreață foarte populară, cu o voce excepțională, dar nu la învestirea președintelui SUA te-ai fi așteptat s-o asculți. De Amanda Gorman n-am auzit. Versurile ei mi s-au părut mediocre. Ceremonia a fost impre sionantă, ca de obicei, știrbită de momentele de relaxare la care m-am referit. Spune-mi cum te relaxezi, ca să-ți spun cine ești.Te întreb, dragă Daniel, la rândul meu, ce poet român ai vedea citind într-o împrejurare similară? Dacă ar fi cazul, firește. Ceaușescu l-ar fi ales probabil pe Adrian Păunescu (înainte de interzicerea Festivalului Flacăra!). Lui Iohannis nu-i cunosc preferințele în materie de poezie.
De 24 ianuarie, ca și la 1 decembrie, când sunt sărbătorite „Mica“ și Marea Unire, se fac auzite plângeri că românii nu sunt uniți, că sunt învrăjbiți, spre deosebire de alte popoare.
E un reflex al național-comunismului acesta? Sau este o situație reală, obiectivă? Unirea și unitatea românilor se referă numai la etnicii români? Sau și la cetățenii români de etnie maghiară, rromă ș.a.m.d.? Unirea și unitatea nu ar trebui să fie pe baza cetățeniei, iar nu a etniei?
Unitatea românilor e un ideal politic înfăptuit, niciodată pe deplin, doar în rare momente privilegiate ale istoriei naționale. Invocarea ei a devenit, mai ales de la o vreme, un clișeu. Te rog să observi că e folosit mai ales de către demagogi, când vor să câștige electorat. Adevărul este că nu-mi dau seama pe ce contează demagogia cu pricina. Poporul, din care facem parte și noi, simte în mod natural mai degrabă inegalitățile decât egalitatea în drepturi. Și are destul spirit realist ca să nu dea doi bani pe lozincile despre unitate. El știe din experiența acumulată de-a lungul istoriei că există cetățeni „mai egali decât alții”, cum spune o vorbă glumeață, ceea ce îl face sceptic în privința unității. Comunismul n-a inventat lupta de clasă, dar a folosit-o ca instrument de dezbinare socială. Latinii știau deja că, dacă vrei să stăpânești, trebuie să dezbini.
Trei precizări se cuvin făcute. Una privește acele momente rare în care unitatea a părut a fi pentru o clipă istorică, nu doar un ideal, ci o realitate. Desigur, ce categorii sociale au trăit acest sentiment, iată o chestiune care ține de etapa istorică. În 1848, Revoluția a fost opera claselor de sus, moșierimea și burghezia. E puțin probabil ca țăranii, robii pe moșii sau puținii lucrători manuali să se fi simțit animați de sentimentul, totdeauna fragil și repede trecător, al solidarității în jurul ideii transformării statului. În 1989, numărul categoriilor sociale în ochii cărora iluzia unității a funcționat este mult mai mare. E normal, ne aflam într-o etapă istorică complet diferită. Indiferent însă de etapă, ideea unității are o caracteristică principală: este de scurtă durată.
A doua precizare: idealul unității nu se rezumă la politic. El poate lua naștere și în sânul unei comunități sau a unei etnii. Sigur că cetățenia trece înaintea altor solidarități. Țiganii își au, se știe, cutume proprii, un stabor care aplică legile lor, dar n-ar trebui să nu se supună regulilor statului ai căror cetățeni sunt. Unitatea de breaslă a artiștilor se realizează înlăuntrul acelorași legi generale. Ceea ce transcende acest cadru se numește privilegiu.
A treia precizare și cea mai importantă: n-am informația necesară spre a compara situația din diferite țări sub raportul unității, respectiv al dezbinării. Sunt sigur, pe de altă parte, că atât unitatea, cât și dezbinarea sunt prezente în toate societățile și în toate momentele istorice. Problema este ca dezbinarea să nu devină vrăjmășie. Noi, astăzi, nu suntem dezuniți, ci vrăjmași. Am încetat să ne tolerăm unii pe alții. Ne urîm pur și simplu. Despre ce unitate să mai vorbim? Un partid care poartă în nume unitatea și-a început activitatea parlamentară prin a pretinde imperativ eliminarea tuturor celorlalte partide. Și, culmea demagogiei, a mutat politica în stradă și a arborat ostentativ tricolorul ca stindard de partid.