Oceanul traversat cu caiacul

Volumul lui George Volceanov, Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediţii, este povestea palpitantă a unei aventuri intelectuale. Un profesor universitar a avut visul de a retraduce integral, eventual de unul singur, opera Marelui Will, așa cum unii navigatori se ambiționează să treacă oceanele solitari, într-o ambarcațiune cu vîsle. La cele 16 volume ale ediției Opere, pe care a coordonat-o, profesorul a avut totuși cîteva ajutoare, nu multe, alcătuindu-și un „echipaj“ mai degrabă improvizat, cu puțini filologi, nici măcar toți angliști, o pondere mai mare avînd-o, în afara coordonatorului, o autoare de teatru, absolventă de canto, și un profesor de mecanică aplicată. Timp de aproape zece ani, profesorul Volceanov și mica lui ceată de fideli, deveniți tot mai „înrăiți“ fani Shakespeare, au publicat volum după volum, încurajați de Editura Tracus Arte și de directorul acesteia, în timp ce unii oameni de litere și teatru își arătau scepticismul, iar cîțiva au încercat să le jefuiască piraterește munca. Dar alții, pe care autorul poveștii nu-i uită, au susținut – moral, firește – această încercare de a da limbii române o a treia ediție a operei lui Will, întregită cu texte nou-intrate în canon.

Cartea este o continuare firească a volumului Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian (tot Editura Tracus Arte, 2020), monografie remarcată și premiată pentru merite indiscutabile, prima sinteză critică de anvergură despre interpretarea, traducerea și receptarea lui Shakespeare în România.

În mod deliberat, autorul s-a depărtat de tonul neutru al discursului academic, scriind mai degrabă o proză, deși nu lipsesc referințele docte și precise la istoria receptării lui Shakespeare în România care, și datorită acestei ediții de Opere, cu bogat aparat critic, a luat avînt în ultimii ani.Prima parte a istoriei lui George Volceanov este dedicată naşterii ambițiosului său proiect literar și editorial. Întrebări precum: Avem nevoie de mentori? Avem nevoie de retraduceri? apar cu răspunsurile lor în paginile volumului.

Partea a doua discută traducerile recentei ediții în raport, uneori puse efectiv pe două coloane, cu cele apărute în ediţiile anterioare E.S.P.L.A. (1955–1963) şi Univers (1982–1995), cuprinzînd texte intrate (și în lipsa altora) în conștiința publicului și semnate de Dragoş Protopopescu, Mihnea Gheorghiu, Leon Leviţchi, Dan Duţescu etc. Partea finală a volumului prezintă mijloacele prin care a fost promovată ediţia Opere – Un Shakespeare pentru mileniul trei, receptarea ei în lumea academică și literară, ca şi în cea teatrală.

Povestea acestei ediţii este departe de a se fi terminat“, afirmă George Volceanov. Chiar în nefasta epocă a pandemiei, teatrele pregătesc montări ale noilor traduceri, iar altele se joacă în continuare, fiind preluate și de canale TV. Numărul montărilor cu noile traduceri se numără acum cu zecile și acoperă tot teritoriul țării.

Coordonatorul de ediție enumeră atitudini pozitive și negative ale regizorilor și managerilor teatrali, grupîndu-le în trei categorii: ale celor oneşti, ce respectă munca traducătorilor precum regretații Al. Tocilescu şi Alexandru Darie care au lucrat textul cu sprijinul lor, apoi ale celor care recunosc meritele traducătorului, dar nu simt nevoia să colaboreze cu el, din păcate. A treia zonă, cea mai neagră, este a regizorilor care pun împreună (concepție absurdă și anticulturală) pasaje din mai multe versiuni, din epoci diferite, în versuri sau proză, la nimereală, și îşi însuşesc cu neruşinare proprietatea intelectuală a altora.

Aș mai adăuga o a patra categorie de regizori și manageri: cei care, în necunoștință de cauză, lene și lipsă de lecturi, ignoră noile traduceri, revenind mereu la cele „clasice“, mutilate de (auto)cenzură, în care yeomanii sînt „plăieși“, iar episcopii de Canterbury devin „vlădici“.

Trebuie să citez în încheiere o afirmație a reputatului traductolog Victor Ivanovici, reluată pe drept cuvînt de George Volceanov: „Re-traducem, pentru că limba traducerilor îmbătrîneşte mai curînd decît a operelor originale scrise în limba-ţintă, ba chiar şi decît aceea a textelor-sursă“. Așa am făcut George Volceanov și, noi, ajutoarele lui. Am vîslit mult pe un ocean aparent interminabil. Dar, după zece ani, am strigat: Pămînt!