Prințesa Diana, Lady Di a fost una dintre acele mai mediatizate persoane ale familiei regale britanice, carisma și non-conformismul contribuind alături de circumstanțe la legenda și vedetizarea ei. Aceste circumstanțe sunt date de mariajul ei cu prințul Charles, intrarea modestei Diana Spencer (numele de fată al prințesei) într-unul dintre cele mai închise și mai selecte cluburi, monarhia britanică, un mariaj marcat de numeroase momente tensionale care au condus în cele din urmă la un divorț puternic mediatizat. Celelalte circumstanțe țin de moartea într-un accident de mașină în 1997, la vârsta de 36 de ani, incident speculat puternic de presa de scandal și amplificat de teoria conspirației. În anii în care prințesa de Wales a fost membră a familiei regale s-a făcut remarcată prin naturalețea și farmecul ei, dar indirect și printr-o oarecare inadecvare la eticheta foarte strictă a casei regale. Regizorul chilian, Pablo Larraín, nu numai că imprimă personajului său acest non-conformism, dar îl transformă prin exacerbare dintr-o trăsătură de caracter, într-o declarație de independență. Timp de trei zile prințesa Diana se află la Sandringham, la un somptuos castel, unde prin tradiție familia regală își petrece Crăciunul. Cu o tăietură aproape clasică, regizorul alege trei zile, nici acelea pline, pentru a construi sub ochii noștri drama unei ființe însingurate, prizonieră a conveniențelor și etichetei curtenești, adesea absurde, cum ar fi cântărirea fiecărui oaspete la intrare și la ieșire, cu condiția specificată ca la ieșire să aibă cel puțin trei kilograme în plus, semn că i-a priit Crăciunul. Lady Diana nu numai că se rătăcește pe drumul spre castel, momente de o stranietate marcată în film, dar chiar atunci când recunoaște locurile natale, moșioara familiei cu sperietoarea bernie înfiptă într-un par purtând jacheta tatălui ei, nu se grăbește să ajungă la timp. Mai mult, trage de timp în fel și chip știind că lipsa de punctualitate constituie o ofensă în primul rând pentru regină. Regizorul introduce în scenă un personaj aflat în criză, debusolat, melancolic, depresiv spre neurastenie, exasperat, cu o recalcitranță abia ținută în frâu interpretat de Kristen Stewart care aduce cu ea ceva din adolescența maladivă din Saga Amurg. De la intrarea în palat unde i se solicită politicos să se supună ceremonialului ridicol-absurdist al cântăririi, până la descinderea în propriul apartament avem criză existențială după criză existențială. Proba cântarului probează un umor cam desuet, care în alte împrejurări ar genera amuzament și nu o reacție de sarcasm, la fel purtarea rochiilor într-o anumită ordine prestabilită, la fel orarul destul de strict al meselor, ceremonialul mecanomorf, orlogeria complicată a secvențelor de viață de familie etc. În mod cert, prințesa nu se află la primul Crăciun en famille, dar se comportă ca și cum ar fi pentru prima oară supusă unei etichete opresive. Un „simt enorm și văd monstruos“ dirijează o viziune exorbitantă asupra rutinelor familiei regale. Numai că ne aflăm, suntem lăsați să înțelegem, într-un punct de fierbere, cu o cădere nervoasă destul de gravă. Astfel că fiecare mărunțiș dobândește o amploare considerabilă mărită de sensibilitatea contrariată până la patologic a prințesei, ale cărei stări psihice se agravează însoțite de regurgitări, automutilări, episoade halucinatorii, tentații suicidare etc. I se reproșează prințesei că s-a dezbrăcat cu perdelele de la geamurile camerei sale desfăcute ceea ce constituie o vulnerabilitate foarte probabil de a fi speculată de paparazzi, acești vânători de indsicreții. Mai târziu îi este îndepărtată singura confidentă în persoana cameristei Maggie(Sally Hawkins), iar perdelele sunt cusute pentru a evita orice derapaj al uneia din ce în ce mai incontrolabile prințese. Ruperea cusăturii perdelelor, plimbarea noaptea pe pajiștea din preajma castelului, oricum în interiorul domeniului regal, întârzierile, etc. consitutie tot atâtea acte de proclamare din ce în ce mai îndrăzneață și incotrolabilă a libertății. Este un fel de lady Di vs casa regală, un război de guerillă purtat in sotto voce, prin intermediari, cu o intensă activitate de spionaj și mesaje discrete pe care membrii familiei regale i le transmit. Nu există niciun gest brutal, eticheta solicită maximum de rezervă și precauție, ci doar o observare foarte atentă și indicații apăsate asupra unui calendar al evenimentelor și al prestației adecvate fiecărui moment în parte. Or, tocmai acestei progamări care merge până la detaliu pare să i se împotrivească Diana. Și mai este ceva esențial, relația sa cu soțul ei răcită până la uzanța cea mai searbădă și de adulterul acestuia. Se știe că prințul Charles (Jack Farthing) o are ca amantă pe Camilla, numele nu este niciodată pronunțat, căruia, cu o lipsă de tact nedemnă de o casă regală, i-a făcut același cadou, un colier de perle, ca și nevestei. Există doar un singur dialog emblematic între soți, dispuși fiecare la un capăt al unei mese de biliard, o discuție în care soțul solicită ca o portavoce a familiei păstrarea conveniențelor, adică a aparențelor, înscrierea în acest regim eternizat-rutinier al etichetei, ceea ce înseamnă să faci „lucruri pe care le urăști“ din patriotism pentru un popor care nu dorește ca „membrii familiei regale să fie oameni“. Prințul Charles aduce aici datoria față de patrie la nivelul evacuării oricărui reziduu de umanitate, într-o reificare totală în proiectul de statuie al unei caste. Regina (Stella Gonet) dă o replică care rezumă aceeași viziune, spunând că singura sa poză care are valoare este aceea de pe bancnota de 10 lire, ceea ce-i conferă propriei personalități o valoare de schimb. Cu alte cuvinte, fiecare membru al casei regale trebuie să-și joace rolul într-o economie simbolică cu renunțarea la tot ceea ce i-ar putea defini ca oameni reali, cu imolarea personalității lor în efigie. Este ceea ce refuză să facă Diana, iar regizorul îi conferă un statut de renegat, revoluționar, într-un mod apăsat polemic. Într-adevăr, la masa la care este invitată, după ce regina bagă prima lingura în supă urmează declanșarea mașinăriei care pune în mișcare asemeni unor amrionete pe membrii casei regale care mănâncă cu gesturi înțepenite de păpuși mecanice, în timp ce prințesa visează să-și zmulgă colierul de perle, Pablo Larraín adaugă un plus acestei dizidențe și anume o dimensiune fantasmalșă care o apropie pe prințesa Diana de un personaj emblematic, Ana de Boleyn, soția pe care Henric al VIII-lea a sacrificat-o condamnând-o la moarte pentru culpa imaginară de infidelitate pentru a se putea căsători cu amanta sa. Lady Di se situează pe această poziție în raport cu membrii casei regale în fronda declarată și purtată pe tăcute. Dincolo de tulburările pe care le scot la iveală episoadele halucinatorii ale prințesei, adică o nevroză avansată, asemănarea celor două personaje reprezintă o exagerare vădită. Diana este prezentată ca fiind victima unei aristocrații înghețate în riturile ei absurde și a unui soț infidel care nu-i mai arată nicio atenție. Regizorul a ales să obnubileze și altfel casa regală, aproape toți membrii familiei princiare sunt pur și simplu butaforie, decor și nimic altceva. Regina este pusă în primplan, fiind cea care veghează la păstrarea tradițiilor. Doar trei personaje sunt aduse în primplan, Maggie camerista și confidenta prințesei Diana, cea care o susține moral și își declară de o manieră ambiguă dragostea față de ea. Apoi Darren (Sean Harris), cel care conduce echipa de bucătari și care are o discuție lipsită de emfază, naturală cu Diana. El îi face cunoscută simpatia pe care o nutrește personalul și în genere oamenii simpli față de ea. Avem un observator atent și un bun psiholog în persoana sa. Nu ultimul este aghiotantul reginei mamă, ofițer ieșit la pensie, Alistar Gregory (Timothy Spall), sever, extrem de politicos, cu un aer britanic pur sânge, dar empatic. Aici ironia Dianei își întâlnește un partener, care știe să o conțină. Există o mare delicatețe în acest gentleman militar, singurul care nu poate fi socotit antipatic, dar să nu uităm, el nu este cu adevărat parte a familiei, ci un servitor pe un nivel foarte înalt. Este cel care îi indică cu discreție Dianei lectura unei cărți despre biografia Annei de Boleyn, sperând poate prin această instanță subtilă de mediere care este cartea să o facă pe Diana să-și înțeleagă rolul „istoric“, acela al unui martiraj asumat în beneficiul coroanei britanice, ceea ce pentru militarul de carieră îl reprezintă jurământul de fidelitate făcut.
Diana are ceva din acele sensibilități și singularități fragile salingeriene, un Holden Caulfield feminin trecut de vârsta adolescenței către o tinerețe nesigură, friabilă, nefixată, trăită dureros. Există un patetism condus regizoral, al evaziunilor, plimbărilor în natură, alergărilor livrate de numeroase travellinguri, pe coridoare, pe câmpii, prin păduri etc., așa cum există scene numeroase ale ochilor înlăcrimați, ale senzațiilor de sufocare, ale atacurilor de panică sugerând o prințesă de o melancolie irezolvabilă. Momentul extatic al acestor eliberări îl reprezintă comanda făcută la un fastfood și îngurgitarea unor hamburgeri pe malul Senei, imaginea mic burgheză a unei fericiri modeste, dar autentice.