Clara Mareș:
Pe Dinu Pillat l-am „cunoscut“ în 2002 când am deschis dosarul de urmărire al lui Nicu Steinhardt. De atunci, multe cărți citite, persoane cunoscute sau dosare consultate mi l-au adus din ce în ce mai aproape. Acum câțiva ani am scris un articol comparativ al destinelor celor doi prieteni care au fost Dinu Pillat și N. Steinhardt și soarta cărților lor, Așteptând ceasul de apoi și Jurnalul fericirii. Dinu Pillat, anchetat brutal pentru ficțiunea creată, și-a văzut toți prietenii târâți în boxa acuzaților, sub pretextul unei lecturi „mistico-legionare“. N. Steinhardt, abia după ce a trăit „adeziunea“ absurdă pe pielea lui, aceasta însemnând cizmele maiorului Jack Simon, a așezat în pagini mărturia sa.
Târziu, în 1974, când lui Dinu Pillat i s-a permis să ceară copia confiscată a romanului său, a făcut-o timid. Anunțat că acel exemplar a fost ars, s-a resemnat cu amărăciune. De cealaltă parte, N. Steinhardt a petiționat necontenit toate forurile și autoritățile cerându-și manuscrisul înapoi, după confiscarea din 1972. Paradoxal, el l-a și primit, deși îl rescrisese din memorie și-l trimisese în mai multe locuri, pentru a-l salva. Două traiectorii complet diferite într-un regim al arbitrarului.
Privind la traseul celor două lucrări în posteritatea autorilor lor, se simte parcă aripa îngerului bun care le-a vegheat pe amândouă. Lui Nicu Steinhardt i-a dat putere, perseverență, îndărătnicie să lupte pentru recuperarea jurnalului său, apoi i-a dat înțelepciune să-l ascundă tainic și salvator, pe când lui Dinu Pillat i-a dat o familie și prieteni care să continue lupta recuperării în locul autorului dispărut. Misterioase sunt căile Domnului…
Nume sonor pentru istoricii comunismului în calitate de șef de lot al celei mai ample înscenări juridice cum s-a dovedit a fi „lotul Noica-Pillat“, Dinu Pillat a cunoscut o anchetă teribilă, cu multă violență, îndurând torturi greu de imaginat.
Citind-i biografia, redată de multe oglinzi, de-a lungul timpului, sunt câteva scene care nu mă părăsesc: șocul concedierii după susținerea unui dublu doctorat, suferința fizică a bolii de plămâni, umilința de a se despărți de cărțile tatălui și de tablourile mamei pentru a se putea întreține, captivitatea mamei în domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc, dispariția socrului într-o sordidă pușcărie, arestarea prietenilor: Paul Dimitriu, Ion Caraion, Vasile Voiculescu, durerea trăită în acel martie 1959, la ședința Institutului când Călinescu, tatăl său electiv, îl repudiază public (pentru că, altfel, risca el însuși închisoarea), sau vocea tunătoare a președintelui tribunalului „ce faci domnule Pillat, dormi?!“, adresată unui om care fusese supus la 50 de interogatorii și care era descompus de oboseală și epuizare, „un om gata să fie cules cu fărașul“, după imaginea vie pe care ne-a lăsat-o Simina Mezincescu, prezentă și ea în boxa acuzaților.
Dar îmi imaginez și scenele luminoase, incredibil de strălucitoare care au traversat timpul: poveștile de taină inventate pentru Monica, fericirea ascultării în premieră a „sonetelor închipuite ale lui Shakespeare“, sau a piesei lui Marin Sorescu „Iona“, comuniunea sufletească cu prietenii pe care îi asculta, îi încuraja și pe care, poate îi vedea buni, poate chiar mai buni decât erau, devenind astfel, prin magia încrederii sale.
După teribila încercare a detenției (1959-1964), curat și vertical, deși cu mult, mult mai fragil, Dinu Pillat s-a dedicat altora, cei mai mulți scriitori, spijinindu-i, veghindu-i, călăuzindu-i. Dar pentru sine, calea ficțiunii a rămas eminamente închisă. Teribila suferință a prietenilor brutalizați din cauza romanului său, sărăcia, marginalizarea și singurătatea la care și-a condamnat familia, au fost un preț prea mare pentru a reveni la literatură. Nu vom ști niciodată cât a pierdut literatura română pentru că Dinu Pillat s-a oprit din scrierea romanelor. Și, probabil, nici nu vom înțelege vreodată cât de dureroasă trebuie să fi fost, pentru el, rana acestei renunțări.
Aniversarea unui centenar presupune o oglindire a omului, dar și o reflecție asupra epocii pe care acesta a traversat-o. Rândurile de mai sus, spicuiri direcționate, recreează și o lume absurdă în care un intelectual profund original este sancționat drastic pentru o ficțiune romanescă, iar prietenii cărora le cere sfatul sunt torturați și obligați să mintă, o lume în care soției sale i se impune un divorț doar pentru a se putea întreține, o lume în care o copilă își vede casa răscolită, tatăl arestat și se vede ea însăși redusă la o „existență de sobol“.
În mod miraculos, toate aceste brutalități nu au distrus umanitatea, valorile, tipul uman pe care Dinu Pillat le reprezenta. De aceea, traseul său biografic oferă o soluție individuală pentru traversarea unei societăți totalitare, prin opțiunea sa neîncetată pentru cinste și integritate, pentru iertare și credință, alegând mereu prietenia, empatia, încrederea într-o epocă a suspiciunii, invidiei, egoismului.
Profesional, resemnat de pierderea catedrei universitare care i se cuvenea pe drept, se orientează către revelarea personalităților/operelor celor pe care-i cunoscuse, într-o manieră unică. Portretele sale dedicate lui Ion Barbu, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu sau Gala Galaction strălucesc încă prin originalitate, stârnind admirația profesioniștilor de dată recentă. „Fără a fi excesiv în admirație și fără a brutaliza atunci cînd dezaprobă, Dinu Pillat rămâne cald-egalitar. Ca și cum echilibrul discursului l-ar privi în primul rînd pe el și abia în subsidiar pe destinatarul analizei sale.“ scrie Cosmin Ciotloș în dosarul Dilemei Vechi din iunie curent. O generozitate, un exercițiu al admirației, o disponibilitate pe care numai spiritele alese le pot avea.
Dar, probabil, impactul cel mai profund al personalității lui Dinu Pillat trebuie să fi fost cel personal, cu duhul său binevoitor care împlinea, cu acea cantitate imensă de iubire pe care a reușit să o stârnească în ceilalți și pe care a dăruit-o din sine, fără rezerve. În numele iubirii deci se manifestă tenacitatea unei fiice de a-i reconstitui prezența, bibliografia, substanța. În numele iubirii vibrează și toate cuvintele de laudă, pierdere sau regret ale tuturor celor care l-au cunoscut drept un om nobil, un cavaler al Binelui, un înger păzitor. Dacă Eta Boeriu avea dreptate și „trecem Styxul cu cantitatea de iubire primită și împărtășită“, luntrea lui Caron purtându-l pe Dinu Pillat a fost cu siguranță prea-plină.
La momentul centenarului său, merită subliniată maniera în care Dinu Pillat a înțeles să-și trăiască viața, oferind o alternativă căutătorului de modele. Uriașa cantitate de suferință care i-a fost rezervată a fost convertită în monedele de aur ale altruismului, generozității și bunătății necondiționate. Cum să nu admiri fără rezerve un om capabil a se ruga pentru foștii săi torționari, „pentru că pentru ei nu se roagă nimeni“. Cunoscând cele trăite de el în detenție, exemplul iertării profunde tulbură și provoacă.
Respectul său enorm pentru cultură, pentru carte și pentru biblioteca mântuitoare de silă, îndoială, venin și amărăciune reprezintă, chiar și azi, o cale demnă de urmat.
Dar, poate, diamantul personalității sale rămâne suprema libertate asumată plenar interior, manifestată limpede la exterior. După ce trăise în recluziune ani de zile, fără aer curat, fără lumina soarelui, în spatele gratiilor și pereților mucegăiți, în mod paradoxal, la anii de pușcărie Dinu Pillat n-ar fi renunțat cu niciun preț, pentru că acolo a învins frica, durerea, tentația, considerând, asemenea altora, pușcăria drept „școală pentru cei cu rezerve de esență“. Credea cu tărie că a ieșit din închisoare un om mai bun decât cel care intrase.
În 2014, în drum spre Florica, domeniul Brătienilor, o ascultam pe doamna Monica Pillat care îmi povestea despre spaima pe care dânsa și mama dânsei le trăiau în a vorbi liber, în casă, de teama microfoanelor ascunse, pe când Dinu Pillat vorbea sonor, limpede și integral liber, ironizându-le de parcă ele ar fi fost la pușcărie, nu el.
Am înțeles atunci că, de fapt, lui Dinu Pillat i se părea de neacceptat frica, rezerva, jena în propria casă, vorbind cu propria familie. După ce traversase 50 de anchete, după ce cunoscuse infernul supraplin al Jilavei și îndurase gerul Gherlei, bolnav de TBC, cum putea el să accepte să vorbească în șoaptă, să se teamă, să se ascundă?! Dacă s-ar fi temut, dacă s-ar fi lăsat înfricoșat, abia atunci EI ar fi câștigat. Pentru ființa sa profundă un asemenea comportament era de neacceptat. În consecință, pentru Dinu Pillat libertatea manifestată explicit avea o legătură indisolubilă cu demnitatea de a fi om. Poate că alături de cărțile sale, această perspectivă asupra vieții este și o generoasă moștenire dăruită nouă.
George Ardeleanu:
Scrisorile engleze (din Dosarul detenției lui Dinu Pillat)
într-un captivant eseu despre La condition humaine, capodopera din 1933 a lui André Malraux, eseu publicat în nr. 8/1966 al Gazetei literare (inclus – printre altele – și în volumul Spectacolul rezonanței. Eseuri, evocări, sinteze, Humanitas, București, 2012, pp. 278-281), Dinu Pillat își declară adeziunea la resorturile etice puse în scenă, prin opera sa, de scriitorul francez, exprimându-și – iată, la puțin timp după ieșirea din detenție – complicitatea cu „etica eminamente virilă“ revelată de romanele lui Malraux, preocupate de sondarea tragicului condiției umane, a experiențelor pe care le trăiește „individul, pus în situațiile limită ale singurătății, ale suferinței, ale morții“. Dintre personajele Condiției umane, privirea lui Dinu Pillat se oprește cu precădere asupra rusului Katov și mai ales asupra gestului acestuia din momentul final al existenței sale: „Generozitatea de camarad, până la uitarea de sine, de care este în stare să dea dovadă acest om simplu se traduce printr-un gest de o valoare etică extraordinară, atunci când, închis și condamnat la moarte, pe când își așteaptă rândul să fie executat, renunță la cianura pe care o avea la el, pentru a o ceda unora mai slabi în suferință, înnebuniți de groaza perspectivei de a fi arși de vii în cazanele de locomotivă“. (Aș aminti aici faptul că prietenul și colegul de lot al lui Dinu Pillat, N. Steinhardt, în volumul de predici Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, îl nominalizează pe Katov – justificându-și teologic și etic opțiunea – printre „sfinți și oameni iubiți“.)
Cum s-ar traduce, mutatis mutandis, în existența lui Dinu Pillat, pus el însuși, nu de puține ori, în situații-limită, opțiunea pentru un astfel de model? Voi da un exemplu: Cu doi ani înainte de ieșirea sa din închisoare, sora sa Pia Pillat Edwards, aflată în Anglia, plătise – după cum mărturisește Cornelia Pillat în volumul ei de memorii – o sumă imensă, strânsă de la prietenii ei englezi și americani, pentru răscumpărarea lui Dinu Pillat din închisoare și pentru aducerea lui și a familiei sale în străinătate, prin „filiera Henri Jacober“. Un asemenea tip de „tranzacție“, care se practica în epocă (pentru detalii, vezi Stelian Tănase, Anatomia mistificării, ediția a II-a revăzută și adăugită, Humanitas, București, 2003, pp. 182-391) și care dăduse rezultate în cazul lui Vlad Stolojan și al altora, avea însă să eșueze în cazul lui Dinu Pillat (Pia fusese refuzată de trei ori de autoritățile române), după cum eșuase și în cazul lui Constantin Noica (fapul se explică, probabil, prin calitatea de „lideri de lot“ a celor doi intelectuali), dar și al lui N. Steinhardt. Iată acum reacția lui Dinu Pillat, aflând, la ieșirea din închisoare, despre o astfel de tentativă: „Eliberat și, aflând cele puse la cale de sora lui, a spus că dacă ar fi fost silit să părăsească astfel țara, el s-ar fi sinucis [Dinu Pillat era profund creștin, n.m. G.A.], neputând admite ca, în timp ce el ar fi fost liber, prietenii săi să zacă în continuare în pușcărie“ (Cornelia Pillat, Ofrande. Memorii, ediția a II-a îngrijită de Monica Pillat, Humanitas, București, 2011, p.295). O astfel de altitudine etică și un astfel de sentiment al solidarității cu colegii de suferință ar putea să pară astăzi din altă lume…
Documentarul pe care îl propun pentru acest dosar al României literare relevă o altă tentativă de solidarizare internațională cu soarta lui Dinu Pillat din perioada detenției sale, solidarizare exercitată de o filieră britanică a Amnesty Internațional (a cărei atenție a fost mobilizată – după cum nota într-un text evocator Monica Pillat – tot de către Pia Pillat Edwards). Într-un raport din 1964 aflat în dosarul procesului Noica-Pillat (P336), redactat de către căpitanul Mihăilescu Gheorghe (raportul este citat de Stelian Tănase în Anatomia…, ed. cit., p. 391), se preciza că „pentru Pillat Constantin a intervenit, în numele pretinsei Asociații Internaționale pentru Amnistie, W. B. Rodenheims [sic!] din Anglia, care prin cele două scrisori trimise în noiembrie 1963 solicita grațierea sa“. Neavând efectul scontat, cele două scrisori au tot fost retransmise către autoritățile române până în august 1964, deci până după eliberarea lui Dinu Pillat din închisoare (28 iulie 1964), în urma decretului general de amnistiere a deținuților politici (probabil, membrii filialei respective nu aflaseră la timp de acest eveniment).
În volumul 13 al dosarului procesului Noica-Pillat se regăsesc exemplarele retransmise ale celor două scrisori. Una dintre ele, în trei exemplare, datată 24 august 1964, este transmisă de către W. H. Rodenhuis și M. H. Lee, membri ai filialei din Ashford a Amnesty International, către ministrul Justiției al RPR, ministrul Afacerilor Interne al RPR și către Comitetul Central al PCR. Cealaltă, într-un singur exemplar, datată 21 august 1964, este expediată de către Joyce Aspden, din Egerton – Ashford către ministrul Afacerilor Externe. Exemplarele în engleză ale ambelor scrisori sunt însoțite, în volumul amintit al dosarului, și de traducerea lor oficială realizată în biroul MAI. Din păcate, unele dintre exemplarele scrisorilor au scrisul șters sau cuvinte ori sintagme ilizibile (îi mulțumesc Biancă Alecu pentru transcrierea și descifrarea lor, atât cât a fost posibil).
După cum se poate vedea din cele două scrisori, expeditorii își exprimau neliniștea față de soarta lui Dinu Pillat, aflat – în momentul primei expedieri, din noiembrie 1963 – în închisoarea Gherla, voiau să afle vești despre el, fiind îngrijorați de starea precară de sănătate a acestuia, cu atât mai mult cu cât avea de ispășit o pedeapsă îndelungată (nu se solicita explicit grațierea lui). De asemenea, ei se interesau – în urma unor atenționări ale organizației din Australia a Amnesty International – și de soarta altor trei deținuți politici: Ion Talica Ioanid, Sami Sambach și Constantin Rășcanu.
Chiar dacă aceste scrisori de susținere nu au avut, în mod direct, efectul scontat în fața autorităților comuniste din România, Dinu Pillat și ceilalți deținuți fiind eliberați în urma decretului 411/1964, ele sunt semnificative ca model de solidaritate umană și intelectuală într-un moment de demență a Istoriei. Le-aș compara cu memoriile și scrisorile redactate de către organizațiile actuale ale PEN Internațional pentru eliberarea prizonierilor de conștiință din diferite țări aflate sub teroarea unor regimuri iliberale sau totalitare.
Scrisori de susținere a lui DINU PILLAT
Kennington1 […]2
Canterbury Road
Ashford
Kent
24 August 1964
Domnului Ministru al Afacerilor Interne al R.P.R.
București, Roumania R.P.R
Dear Sir,
We are members of the Ashford Branch of Amnesty International3, & we are very deeply concerned about the welfare of Constantin Pillat, who we believe is in Gherla Prison, but we have been unable to obtain any definate information about him.
We would be very grateful if you would send us some news of him, as we understand that his health is not good & that he has a long sentence to serve.
It has also been brought to o[ur] notice, by members of Amnesty [in] Australia, that there are 3 other prisoners Ion Talica Ioanid, Sami S[ambach] & Constantin Rascanu, about th[e] welfare of whom very little is known & we ask to have news of them.
Yours truly,
W.B. Rodenhuis
M. H. Lee
***
Dir. Secretariat,4
Exp. W.B. Rodenhuis – Canterbury RV – Kent. Anglia
Dest. M.A.I. București
Stimate Domn,
Suntem membri ai „Amnistiei Internaționale” – filiala Ashford și suntem interesați de situația lui CONSTANTIN PILLAT, care credem că se află în închisoarea din Gherla, însă n-am putut obține nicio informație precisă despre el.
Am fi recunoscători dacă ne-ați trimite câteva vești despre el, deoarece din cele știute de noi starea sănătății sale nu este bună și are de ispășit o pedeapsă lungă. De asemenea, ni s-a adus la cunoștință de către membrii Amnistiei din Australia că mai sunt încă trei alți deținuți ION TALICA IOANID, SAMI SAMBACH și CONSTANTIN RASCANU, despre a căror situație se știe foarte puțin și vă rugăm să ne trimiteți vești despre ei.
Cu stimă,
W.B. Rodenhuis
M. H. Lee
[semnătură ilizibilă]
4-IX-64
***
The Cottage, Egerton, Ashford, Kent5
Egerton 317
August 21st 1964
Dear Sir,
0May I entrust your sympathy to the following political prisoners in your country:
• Constantin Pillat
• Ion Talica Ioanid
• Sami Sambach
• Constantin Rascanu
I undestand that Ion Talica Ioanid was sentenced as long ago as 1952 and sent to the Bai mines. Sami Sambach has already serve[d] 15 years of his sen[tence].
At this moment, when the international situation in Europe is somewhat brig[hter] is it too much to h[ope] if as those in pris[on] for their beliefs or views may be treated with clemency?
Yours sincerely,
Joyce Aspden (M[iss)]
P.S. If there is an[y] way in which I co[uld] be of service to th[ese] men you would [let] me kno[w]
***
Dir. Secretariat6
Exp.: Joyce Aspden – (Miss) The Cottage, Egerton, Ashford, Anglia
Dest.: M.A.I. București
Stimate Domn,
Îmi permiteți să vă cer compătimirea dvs. pentru următorii deținuți politici din țara Dvs.?
• CONSTANTIN PILLAT
• ION TALICA IOANID
•SAMI SAMBACH
• CONSTANTIN RAȘCANU
Din cele constatate ION TALICA IOANID a fost condamnat încă din 1952 și trimis la minele de plum[b].
SAMI SAMBACH a făcut până acum 15 ani din condamnarea sa.
În acest moment când situația internațională din Europa este oarecum mai luminoasă, este mult prea mult dacă se speră că cei [în] închisoare pentru credințele și vederile lor pot fi […]7 cu îndurare?
Cu stimă,
Joyce Aspden.
P.S. Dacă există o modalitate în care pot să le fiu de folos acestor bărbați, probabil că o să mi-o indicați.
1-IX-64
1 ACNSAS, AMJ, DIM, Fond penal, Dosar P336, Vol. 13, f.269.
2 Cuvânt ilizibil în textul scrisorii.
3 Amnesty International: organizație nonguvernamentală internațională care își asumă rolul de apărare a drepturilor omului, mai ales a celor prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului. A fost fondată în 1961 de Peter Benenson și Eric Baker.
4 ACNSAS, AMJ, DIM, Fond penal, Dosar P336, vol. 13, f. 270 (Traducerea oficială a scrisorii anterioare, realizată de biroul MAI).
5 ACNSAS, AMJ, DIM, Fond penal, Dosar P336, vol. 13, f. 266
6 ACNSAS, AMJ, DIM, Fond penal, Dosar P336, vol. !3, f. 267 (Traducerea oficială a scrisorii anterioare, realizată de către biroul MAI).
7 Cuvânt ilizibil în textul scrisorii.