Cu o preocupare constantă, dublată de informare, de cercetare, de văzut music-hall-uri în locurile unde oamenii se pricep la asta și fac o industrie extraordinară, cu pregătire făcută pe cont propriu în acest domeniu necultivat la noi, nici în școli, nici pe scene, Răzvan Mazilu a dezvoltat, în ani, acest gen și în peisajul nostru. Este singurul artist din mișcarea noastră coregrafică și teatrală care a avut interesul și determinarea, constante, să construiască music-hall și, în timp, să formeze un nucleu de actori, o echipă, dar și un tip de școală serioasă și aplicată cu cei implicați în proiectele sale. A colaborat cu mulți regizori și actori, dansatori, balerini și a semnat coregrafia pentru spectacole de balet, de teatru și teatru-dans. A pus în scenă multe lucruri, în București și în țară. Gala de dans de la Teatrul Odeon, unde face parte deja din trupă de ani de zile, a fost gîndită mereu ca un eveniment, ca o provocare puțin excentrică și necesară, a animat actorii, i-a pregătit. Dacă privim cu atenție spre multe dintre producțiile Teatrului Odeon, putem să analizăm acest tip de lucru constant al lui cu actorii trupei. Răzvan Mazilu are o deschidere mare față de cei cu care colaborează, se formează un anumit spirit al lui „împreună“, o comunitate care petrece timp la repetiții, pe scenă și dincolo de ea, empatizează. Oriunde ar fi asta. Răzvan Mazilu are o neliniște creatoare și un soi de voluptate pentru profesiunea lui. În ultimii ani, toată experiența și interesul real s-au concentrat pe music-hall. Un drum extrem de puțin explorat la noi, un drum fără tradiție. De fapt, nici în școlile de teatru nu există o secție pentru acest gen, și nici cei care să formeze în mod real. Sînt doar producții punctuale, ici, colo, pe unde s-a încercat această formulă, mai degrabă la sfîrșitul unui masterat. Nu a existat o direcție în aceste sens la noi, teatrul de revistă a fost, să spunem, alternativa de la noi care a avut reprezentare prin carisma și inteligența lui Constantin Tănase și s-a continuat, cumva, pe linia asta. Am văzut în lume cît de complexă este pregătirea studenților de la secțiile de music-hall, ce investiție este într-o producție de absolvență, ce nivel al performanței. Dacă ar fi să vorbesc doar despre locurile unde se creează pepiniera pentru scenele mari. În modul cel mai profesionist și exigent cu putință. În rest, industria își face treaba în Marea Britanie, în America. Răzvan Mazilu a luat pe cont propriu nu doar ideea de a face music-hall, dar și laboratorul, calea pînă acolo. Cred că asta admir cel mai mult la el. Tipul acesta de asumare a unui drum complicat, complex și cvasi-necunoscut. Lumea circulă, music-hall-ul face parte din tentația să-i spunem culturală de dincolo. Răzvan Mazilu a venit în întîmpinarea acestui val de interes și a avut tenacitatea și abilitatea să creeze nuclee, să caute actori, interesați și ei de zona asta, să facă antrenamente corporale, vocale, cantonamente, să-și construiască și o echipă de colaboratori-formatori, tot mai solidă, care să inițieze și să traseze treptele spre performanța aceea, spre amplitudinea ei. Spre clasă, spre un tip de anvergură sau, dimpotrivă, de minimalism. Ceea ce face el la noi este un fenomen și rămîne, încă, un tip de avandgardism.
După ce am văzut „Caberet“ ul făcut la Teatrul German de stat din Timișoara, am hotărît că trebuie să-i sprijin direcția, să-l susțin, să-i structurez un fel de platformă. Așa s-a născut, dintr-o nebunie stranie, spectacolul „West side story“, produs de Festivalul Național de Teatru în 2014. Am selectat actorii din sute, veniți din toată țară, muzica lui Leonard Bernstein a fost cîntată live pe scenă de Orchestra de Tineret, dirijată de Gabriel Bebeșelea. Din acea întîlnire au rămas și au continuat să lucreze constant cu Răzvan Mazilu actorii Lucian Ionescu, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Aylin Cadîr, Anca Florescu. George Albert Costea și-a nuanțat și el calitățile și a jucat într-un spectacol de teatru-dans, Rareș Florin Stoica și-a îngrijit tot ce a descoperit atunci, Sînziana Tarța, Nicholas Cațianis jr., Silviu Mircescu, Emilian Mârnea. În fine, vizibilitatea pe care au avut-o atunci în spectacolul-eveniment „West side story“ a fost, deopotrivă, o rampă de lansare a fiecăruia și a tuturor, azi fiind unii dintre actorii cei mai importanți ai generației lor. În selecția mea subiectivă sînt, de-a lungul timpului, cîteva dintre producțiile lui Răzvan Mazilu, „Cabaret“ de la Teatrul German din Timișoara, „Mon Cabaret Noir“, Teatrelli, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare“și „Familia Addams“ de la Teatrul Excelsior, anumite tușe din „Maria de Buenos Aires“, varianta Teatrelli și, acum, „Cabaret“ de la Teatrul Odeon. Acestea au pus în lumină, pe lîngă cei mai sus amintiți, și alți actori tineri, foarte buni, cu apariții rarisime atunci, Ilona Brezoianu, Oana Pușcatu, Ioana Mărcoiu. Cred că numele clare impuse de el recent în acest gen de spectacol sînt Oana Predescu, absolut remarcabilă în Motricia Addams și Mihai Smarandache în Maestrul de ceremonii, „Cabaret“ din premiera ultimă a Teatrului Odeon.
Cred că acest „Cabaret“ este al lui Mihai Smarandache. Și al trupei de la Kit Kat Club. Sînt două puncte de forță, de senzualitate și de performanță, pline de nuanțe, de registre exploatate, de abordare diferită, de perspectivă inedită, mai ales în construcția personajului Maestru de ceremonii. Mai degrabă ne-efeminat, cinic, cool, mult mai rece și tăios, cu un alt fel de perversitate și de duritate. Contextul Republicii de la Weimar, al unui Berlin la muchie cu dezastrul ce va să vină al celui de-Al Doilea Război Mondial și al nazismului este mutat în degringolada și pericolele unei lumi care își anulează valorile profunde, sensul. Gîndit și pus în scenă diferit ca accente și tramă față de cel de la Timișoara, cu altă dinamică, în altă cheie, și vizual vorbind, reluînd anumite teme și coregrafii pentru cîteva scene, acest „Cabaret“ al lui Răzvan Mazilu are alte coordonate, un tip de comentariu față de o societate de consum, kitschoasă și glamuroasă excesiv, aflată, iată și pandemia, la granița cu un alt fel de război, cu un alt fel de dramatism, de tragism, transgresată spre eșec și ratare, în rătăcire față de viață și moarte, cu un alt fel de condamnare a artiștilor, a culturii. Spectacolul se bazează pe textul foarte bine tradus de Carmen Stanciu, dar și pe traducerea song-urilor, făcută de Alex Ștefănescu. Decadența are altă textură, sordidul se ramifică în tipuri de kitsch și de strălucire augmentată în decor și costume. Cred că aici se produce un oarecare dezechilibru, o forțare nu pînă la capăt justificată și argumentată pe scenă. Costumele minunate în cea mai mare parte alunecă, uneori, în „monumetalitatea“ de tipul cabaretului francez, spațiul este mai mult decît încărcat, o lipsă de măsură în demonstrația asta lipsește. Sugestia este înlocuită cu un fel de exhaustiv care încarcă. Enorm de multe obiecte provenite din tot felul de culturi, ca la un antic de prost gust sau ca într-o magazie de decoruri, care ar fi putut să lipsească, fără să atenueze ideea de kitsch grav. Multe sînt nefolosite și cel mai grav, pianul, care nu este atins nici din greșeală în spectacol. Pe cît de clară, expresivă, funcțională și în direcția spectacolului este construirea fiecărui spațiu, pe atît de grandioasă este arcada, simbol al intrării pe scena clubului Kit Kat. Ea obturează grav desenul minunat din spate, schelele pe care este amplasată orchestra, imagine ce ar aduce ceva din atmosfera de jazz, de show american. O simplificare nu ar reduce deloc intenția regizorului. Dimpotrivă, s-ar decupa mult mai subtil fiecare element de decor, aluzia la scena ca oglindă a sălii Teatrului Odeon – loja construită aproape pe scară unu la unu, un loc pentru refugiu și complicități al trupei de dansatoare. Ar aduce mai multă tensiune, mai mult dramatism al finalului-execuție al artiștilor, al artei, extraodinar moment, din toate punctele de vedere. Ar ajuta ca obiectele și relațiile actorilor cu ele, cu spațiile de joc să fie mai fine, mai elaborate.
Bucuria enormă a fost să simt energia unei trupe. Toată lumea susține pe toată lumea, există generozitate, atenție, concentrare și un tip de profesionalism de care avem atîta nevoie. Este o construcție dificilă, amplă, pe multe planuri de pregătire, de asamblare, pe tipuri de joc, pe o coregrafie și o realizare a ei impresionante. Fiecare mișcare este precisă, riguroasă, plină de nerv, de senzualitate și erotism. Travesti-ul face parte dintr-o lume a lascivității, iar Vlad Bîrzanu, Bobby, și Cezar Antal, Viktor sînt atît de expresivi, se mișcă fantastic și aduc ceva picant în trupa de la Kit Kat Club. Impecabile Meda Victor, Rozy, Anca Florescu, Texas, cu ținută actoricească, cu aplomb în situație, în relații, în control perfect. Antoaneta Zaharia, Fraulein Kost, pune în valoare alt stil, alte chei de joc în acest gust amar al unei prostituate care își încearcă în toate felurile de ludic pe muchie de cuțit șansa la viață. L-am urmărit cu atîta emoție pe Ionel Mihăilescu în Herr Schultz. În candoarea lui rafinată, în gesturile unui domn autentic, tandru, rămas din vremuri mai bune. În felul în care rostește, în care ascultă, în curbele de speranță și în poeticul personajului său, un fel de Firs captiv într-un straniu sordid, într-o ciudată exarcebare a sexualității și cinismului. Gabriela Popescu, Fraulein Schneider, construiește, mai ales în partea a doua, un personaj de o mare fragilitate, de fapt, pierdut de feminitate, împovărată de frica de a lua o decizie care i-ar reda șansa la afecțiune, la cuplu, dar care ar expune-o, de fapt, și mai mult la suferință. Silvian Vîlcu, Clifforf Bradshaw și Eduard Trifa, Ernst Ludwig, cred că încă mai trebuie să caute și să-și clarifice personajele. Punctul slab, din păcate, este în acest „Cabaret“, Sally Bowles. Poate că potrivită ca desen, ca alură, ca linie, Ioana Mărcoiu nu rezolvă actoricește substanța personajului său. Linearitatea interpretării, platitudinea, șabloanele din scenele cu Cliff, scene nerezolvate, spuse fără gînd și consistență mi se par destul de departe de ceea ce este Sally, indiferent cum ai citi, în ce cheie regizorală sau actoricească. De aici, cred, și ratarea scenei „Cabaret“. Într-o astfel de construcție sînt convinsă că există timp și disponibilitate pentru a lucra încă la anumite scene, care rămîn cumva în sine, agățate doar de sensul scriiturii.
„Cabaret“ de la Teatrul Odeon este un music- hall, dar aș spune că ceva mai mult decît atît. Este și o lecție de înnobilare a profesiei, este o formă de rezistență întru artă și performanță pe care o trupă, frămîntată de neliniștea acută a realității, o strigă pe scenă întru salvarea umanității.
În primul număr de anul viitor am să revin cu alte notări asupra acestui spectacol. Pînă atunci, vă doresc Sărbători cu bine, cu sănătate, cu vise, visuri și speranță și vă mulțumesc că nu ați obosit să ne citiți! Fără asta, ca actorii fără aplauze, noi nu am exista…