Cred că abia ultimii ani au instaurat
între românii și ungurii din România
un tip de relație cu adevărat civilizată.
Ca și între România și vecina ei de
la Apus, Ungaria, două țări ce se
privesc una pe alta cu mult interes,
care la nevoie se și sprijină, dar care continuă să
trăiască alături într-o solidă mefiență reciprocă.
Perioada comunistă n-a contribuit în nici un fel la
cunoașterea și la prețuirea reciprocă româno-maghiară,
dimpotrivă.
Dar și cele mai disperate situații pot găsi până
la urmă o rezolvare fericită: dovadă – actuala relație
politică și culturală dintre români și ungurii din
România; astăzi, partidul etnic maghiar UDMR
participă direct și activ la guvernarea țării noastre,
iar relațiile culturale bilaterale s-au dezvoltat fără
precedent. Un recent și spectaculos exemplu – apariția
la Cartea Românească (2021) a ultimului roman de
Vida Gábor, intitulat Povestea unei bâlbâieli, capodoperă
încununată în Ungaria în 2017 cu titlul de „cartea
de beletristică a deceniului“.
Ar fi greu de caracterizat în câteva cuvinte
ampla și complexa construcție epică a lui Vida Gábor;
ea este ceea ce, începând cu Germania secolului al
XVIII-lea, s-a numit Bildungsroman, adică istoria
formării unui caracter, acela al eroului-narator. Sub
pretextul unei biografii obișnuite, autorul înfățișează
un tablou al Transilvaniei adânci, al obsesiilor și
al condițiilor de viață dintr-o provincie despre
care știm totuși destul de puțin. Din perspectiva
unei modeste familii ungurești de la granița de
Vest a Transilvaniei, revedem treptat istoria
provinciei, istoria țării noastre și a Europei – o
istorie profund diferită de aceea povestită în cărțile
de școală.
Nimic din locurile comune ale discursului
oficial nu scapă necenzurat în această frământare
epică. Se detaliază, cu numeroase exemple, antipatia
instinctivă dintre maghiari și români, dintre maghiari
și secui, dintre maghiari și celelalte naționalități,
dintre catolici și reformați, dintre ortodocși și restul
confesiunilor, dintre cultele neoprotestante și bisericile
oficiale, pe scurt – un fel de război al tuturor contra
tuturor, fapt care nu împiedică până la urmă o
paradoxală conviețuire fructuoasă. Asupra unui
singur lucru cădeau însă toți ardelenii de acord:
comunismul instaurat de Ceaușescu era o plagă pe
capul oamenilor și ar fi trebuit înlăturat de multă
vreme.
Conflictele specifice Ardealului îmbracă deseori
în roman un aer parodic, pentru că relația lingvistică
dintre personaje duce la scene de un comic savuros
(însuși titlul cărții e o metaforă a relației lexicale
româno-maghiare). Iar biografia unui băiețel ungur
de pe lângă Arad reface istoria din ultimele două
secole a provinciei; rareori această istorie s-a bucurat
de o întruchipare de asemenea pregnanță și valoare
ca în acest roman-monografie.
Ce înseamnă Ardealul pentru autor, ca și pentru
sutele de mii de maghiari ardeleni, aflăm demonstrativ
din finalul povestirii: pus în situația de a fugi din
România în Ungaria, în cei mai siniștri ani ai
ceaușismului, adică de a ajunge într-o țară unde
atunci măcar se aflau din belșug mâncare, căldură
și lumină, eroul alege să rămână în Transilvania,
„țara cufundată în întuneric și frig“, deoarece nu-și
poate părăsi adevărata patrie, indiferent de cum se
trăiește în ea.
În cazul unei asemenea scrieri trebuie pomenit
la loc de cinste, numele traducătorului, Kocsis
Francisko, unul dintre cei mai ingenioși și mai prolifici
traducători româno-maghiari. Citind romanul Povestea
unei bâlbâieli, citim de fapt textul scris de Kocsis
Francisko, personalitate care a dat veșmânt românesc
multor autori maghiari de primă mărime din ultimul
secol.