Dar acum, e limpede, țin cu romanii. Într-o vreme, la vîrsta școlară,
cînd se vorbea despre istoria veche, dacii umpleau manualele
cu calitățile lor de cei mai viteji dintre geți, de neînfricați și
mîndri. Romanii erau doar niște cotropitori care voiau aurul
dacilor, după ce au cucerit o bună parte din lumea știută. Noi,
dacii, am rămas să-i înfruntăm și ne-am lăsat foarte, foarte
greu învinși. Romanii erau echivalentul Occidentului decadent din propaganda
comunistă de dinainte de 1989, exploatatorii coloniilor. Sigur că ne făleam cu
originea latină a limbii noastre chiar și înainte de 1989, dar preferam să uităm
cum a ajuns latina să fie vorbită, desigur, la nivelul ei vulgar (limba soldaților
romani din diverse ținuturi ale Imperiului, un fel de proletari în uniformă
avant la lettre), pe teritoriul vechii Dacii.
Din nefericire, monumentele lăsate în urmă la noi de stăpînirea romană
sînt puține. Romanii au stat o vreme pe aici, după care s-au retras, ne-au lăsat.
Au mai rămas doar unii care aveau familie (ni s-a spus: bărbații romani s-au
căsătorit cu femeile dace) și trebuia să asiste la nașterea poporului român.
Filmele Dacii și Columna au pus umărul serios la sentimentele mele de admirație
față de daci. Da, vedeam cu ochii copilului de atunci, dacii sînt cei drepți, cei
viteji, își apără pămîntul sfînt, nu se lasă. Sîntem mai mult daci, eram de acord
cu asta, era chiar și o legendă că te tragi direct din daci dacă ai lobul urechii
lipit de cap. Din acest punct de vedere, invidiam deja niște colegi de joacă dotați
cu urechi dacice. Aveam chiar o colegă cu numele Bornemiza, iar diriginta ne-a
spus că numele ei vine direct de la daci, fără să se strice cu influențe latine,
slave sau vizigote.
În realitate, Bornemiza provine din limba maghiară, unde, în traducere,
înseamnă „Nu bea vin“ („bor nem isza“), fiind numele unei cunoscute familii
nobiliare ungurești, care a dat-o, între alții, și pe principesa Transilvaniei, Anna
de Bornemisza. Aceasta a fost și autoarea unei faimoase cărți de bucătărie,
fiind cunoscută și pentru modul atent în care a consemnat, ca o adevărată
contabilă, administrarea proprietăților familiei.
În adolescență, apoi, la facultate, sentimentul de solidaritate cu strămoșii
daci m-a mai părăsit. După revoluție, cînd am putut călători prin Europa, în
limitele fostului Imperiu Roman, am putut vedea că așa-zișii cotropitori care
ne-au furat aurul au fost de fapt niște civilizatori. Monumentele rămase în
urma lor arată clar nivelul extraordinar de cunoștințe și de pricepere al romanilor.
E plină Europa de vestigii, de uluitoare artefacte care arată rolul civilizator fără
precedent al Imperiului Roman. Vechile cetăți, rutele comerciale (care duceau
obligatoriu la Roma) și, în plus, limba latină, dreptul roman, în fine, totul
vorbește despre asta. Roma a răspîndit cultură, artă, filosofie, justiție.
Pasionat de istoria Imperiului Roman (ca o compensație pentru înverșunarea
mea pro-dacă din copilărie), a cărui prăbușire lentă îmi pare plină de similitudini
cu ceea ce se întîmplă cu Imperiul European de azi, în care toate drumurile
duc la Bruxelles. Am dat recent peste o carte scrisă de Alberto Angela, „Impero.
Viaggio nell’îimpero di Roma seguendo una moneta”, pe care o citesc în traducerea
franceză. E vorba de o introducere în viața cotidiană imperială în care, simbolic,
e urmărită o monedă. Am găsit acolo o secvență care m-a fermecat și pe care
vreau s-o relatez:
Logodnicul tinerei Aelia e așezat la o măsuță și privește soarele care se
ridică. Scrie o scrisoare destinată iubitei care încă mai doarme. Cum el nu
poate aștepta pînă să se trezească, înainte de a pleca, îi lasă cîteva cuvinte pe
o bucată de papirus. Ceva mai încolo, sprijinit de o coloană, îl așteaptă un
tovarăș de arme cu care va și pleca la o întîlnire. Deodată apare un tînăr care,
intrigat, îl întreabă pe cel care scrie la ce servește papirusul umplut de semne.
Cel care scrie ridică ochii și descoperă un tînăr nubian coborît din munți, dornic
să cunoască viața și obiceiurile romanilor, printre care vrea să rămînă.
„–Spune-mi ceva ce numai tu știi și nimeni altcineva.
– Femeia mea așteaptă un copil, am aflat asta acum.
Tînărul așezat la masă ia o altă bucată de papirus, scrie pe ea ceva apoi
îi spune celui mirat:
– Du bucata asta de papirus prietenului meu care stă lîngă coloană să
vezi ce-ți spune.
Omul se execută și celălalt legionar roman îi spune cu bucurie:
– Felicitări, deci, vei fi tată!
Nubianul rămâne cu gura căscată și cu ochii mirați.
– Cum ai făcut? E magie!“
Amîndoi legionarii romani izbucnesc într-un rîs sănătos. Mai tîrziu îi
vor oferi un pahar viitorului tată.
Astfel de scene, zice Alberto Angela, trebuie să se fi întîmplat la mai toate
frontierele Imperiului, atunci cînd se întîlneau o civilizație care cunoștea scrisul
cu una care nu îl cunoștea. Superioritatea romanilor nu ținea numai de armată,
numai de strategiile de cuceritori, ci și de răspîndirea cunoștințelor avansate
ale vremii.
Inscripțiile dese găsite peste tot unde sînt vestigii romane vorbesc despre
faptul că multă lume, mulți cetățeni simpli știau să scrie și să citească. Imperiul
roman a dus cu sine o amplă campanie de alfabetizare a popoarelor cucerite.
În locul nubianului din sceneta de mai sus, putea fi foarte bine și un tînăr dac,
dornic să devină cetățean roman. Și să stea model sculptorilor care au făcut
columna și care, desigur, nu s-au deplasat pentru asta în Dacia.
Limba scrisă a romanilor a înghițit limba nescrisă a dacilor, în care mai
pîlpîiau cîte o varză, barză, mînz sau viezure. Și, mai încolo, Decebalus per
Scorilo, nume de învins scris în limba învingătorilor.