Campusuri de concentrare

V-ați întrebat vreodată de ce în limbajul acuzator al corectitudinii politice abundă mai nou sintagma „ultra-conservator“?
De ce simt nevoia comisarii ideologici din campusurile
occidentale — și imitatorii lor slugarnici, inclusiv de la noi
— să adauge un calificativ cu valențe dezonorante unui
cuvânt care, în sine, nu conotează nici extremismul și nici
primitivismul politic și social? Definiția din Encyclopedia Britannica e cât se
poate de clară: „O doctrină politică în care accentul cade pe valoarea instituțiilor
și a practicilor tradiționale. […] Conservatorii sprijină instituțiile și practicile
care au evoluat treptat și sunt o manifestare a continuității și stabilității“.
Rezultă indubitabil că inamicii conservatorismului sunt vrăjmași ai „continui –
tății și stabilității“. Conservatorii cred în evoluție treptată, ceilalți în ruptură
și haos. Ține de sănătatea noastră mintală de a opta pentru o viziune sau alta.
Că noul produs lexical are un scop infamant e limpede. Procedeul e
caracteristic comportamentului extremei stângi, bazat pe virulență lingvistică,
invectivă și dispreț față de adversarul real sau imaginar. Din acest motiv,
aluziile la defecte fizice, la apartenența socială, politică sau etnică, la vârstă
ori sex abundă în discursul lor. N-am auzit încă de lupte împotriva obiectivelor
civile inițiate de vreun conservator, pe când limbajul stângii extreme e alcătuit
din serii nesfârșite de incitări la violență, mesaje belicoase și tehnici de luptă
ce vizează nimicirea celor ce au alte opțiuni sau diferă prin comportament.
Brutalitatea e o armă pe care, în condiții prielnice, comuniștii o folosesc fără
ezitare — așa cum cer diversele manuale de „gherilă urbană“, veritabile ghiduri
ale morții elaborate de dezaxați inspirați
de Marx, Engels și Lenin.
Evident, cuvântul „ultra“ nu e
ales la întâmplare. El trimite la galeriile
de fotbal violente, fanatizate de ură
față de adversari, la bătăușii care
incendiază și folosesc bâtele, cuțitele
ori chiar armele de foc pentru a-și
regla conturile cu susținătorii altor
echipe. Așa după cum se știe din
campionatul italian de fotbal (Italia
fiind țara de origine a fenomenului),
mișcările „ultras“ sunt animate de o
ideologie fascistă, manifestată prin
cântece și sloganuri împrumutate
din epoca mussoliniană. Încă din anii
1970, adepții clubului S.S. Lazio din
Roma s-au aflat (și se află încă) între
promotorii agresivi ai extremismului.
Prin urmare, atașarea elementului
de compunere „ultra“ substantivului
„conservator“ are o țintă precisă:
ponegrirea unui curent de gândire
cât se poate de onorabil, de rațional
și de legitim. Pe șleau spus, orice „con –
servator“ e, automat, un fundamen –
talist și un fascist. Nimeni nu-și pierde
vremea să analizeze dacă între o
noțiune și alta există o fărâmă de
compatibilitate. De îndată ce a fost
pusă, eticheta a și început să funcțio –
neze. Cine să-și bată capul să demonstreze
că fascismul aparține extremei stângi,
în timp ce conservatorismul poartă
marca dreptei moderate? Important
e ca formula să fie înghițită pe ne –
mestecate și livrată, apoi, ca adevăr
incontestabil. Ca în orice scamatorie,
și aici „nebăgarea de seamă și rapidi –
tatea de mână“ induc sentimentul că
e vorba de o concepție retrogradă și
periculoasă, care trebuie anihilată
conform preceptelor din tratatul de
terorism al lui Carlos Marighella,
Mini-manual de gherilă urbană: violent,
fără milă și fără vreo remușcare: „Mai
bine să greșești acționând decât să
nu faci nimic de frica de a nu greși.
Nu există război de gherilă fără
inițiativă“.
Și iată că, de câteva decenii, extrema stângă acționează. Activismul
ideologic comunist nu are scrupule în a-și alege sursele de inspirație. Ideea
de bază a lui Marighella a fost să mute mișcarea teroristă din mediul rural
în cel urban. Metoda de luptă consta în crearea de grupuri de patru sau cinci
persoane care provocau incendieri și explozii pentru a înspăimânta populația
și a stârni haos. Ideologii din campusuri și media nu au ajuns încă în această
fază. Țelul lor e, deocamdată, compromiterea și amuțirea celor care i-ar putea
combate și instituirea unei stări de isterie la nivelul societății. În deruta și
dezordinea create, ei ar urma să preia nestingheriți puterea, impunându-și
politica extremistă.
Cei care privesc cu amestecul întotdeauna păgubos de detașare
și scârbă astfel de evoluții devin complici ai fanaticilor.
Stângiștilor le-a fost greu să denigreze conservatorismul prin
ceea ce este el cu adevărat — o perspectivă echilibrată, ponde –
rată, rezonabilă asupra vieții —, așa că l-au mutilat adăugându-i
o marcă ce trimite la extremism, existentă doar în mintea lor
descompusă de ură. În sine, conservatorismul e o ideologie a echilibrului,
greu de atacat altfel decât prin recursul la defăimare sistematică. Redefinindu-l
drept ceea ce nu este, el a fost așezat în categoria ideologiilor nefrecventabile.
În schimb, nu e nevoie să adaugi comunismului ori socialismului (ca
și fascismului și nazismului) nicio particulă pentru a le identifica extremismul.
Știu că unii vor sări ca arși pentru că am pus pe același plan comunismul și
socialismul. N-am făcut decât să-l urmez pe Marx, pentru care termenii erau
interșanjabili. Pentru Lenin (vezi Stat și revoluție), socialismul era considerat
prima fază a devenirii societății comuniste. În acest sens, comunismul și
socialismul sunt ultra prin definiție — adică extracte de radicalism și terorism,
susținute de un eșafodaj de minciuni și manipulări. Așadar, ultra-comunism
e și tautologic, și irelevant: comunismul este ceea ce n-a ascuns niciodată că
este: ideologia resentimentului, a represiunii și violenței statale, a abuzului
ca metodă de conducere politică, a autoritarismului contondent, a totalitaris –
mului, a suprimării libertăților și a intelecto-fobiei.
Dicționarul mai afirmă ceva: „Conservatorii sunt sprijinitorii instituțiilor
și practicilor care au evoluat treptat și sunt manifestări ale continuității și
stabilității. Datoria guvernului e să fie slujitorul, nu stăpânul formelor de
existență existente.“ Această definiție subliniază caracterul anti-utopic al
conservatorismului. Fundamentul acestuia constă în evaluarea realistă a
stărilor de fapt, în refuzul minciunii și în respingerea manifestărilor care
vizează prăbușirea sistemului social. Comparați „viitorul de aur“ al comuniștilor
(un viitor cu atât mai îndepărtat și mai improbabil, cu cât partidele comuniste
s-au aflat timp mai îndelungat la putere) cu pragmatismul și realismul de tip
conservator. Faptul că adepții corectitudinii politice atacă atât de feroce
conservatorismul e un semn clar că acesta e născut dintr-o concepție sănătoasă
despre lume.
În ultimii ani, în campusurile occidentale inventarea și vânarea de
„vinovați“ a atins paroxismul. Atunci
când ei nu există, sunt inventați. Am
descoperit un asemenea caz, suprarea –
list în conținut și halucinant prin
metode, în cel mai recent număr al
revistei „Vanity Fair“ (ce altceva să
citească un „ultra-conservator“ înrăit
ca mine, decât publicații unde se
lăfăiesc PC-ul, Woke-ul, Critical Race
Theory-ul, #MeToo-ul și alte delicate
excrescențe ale ideologiei extremstângiste?).
E vorba de situația de
șah-mat în care s-au trezit implicați
un fost profesor de la Philips Exeter
Academy și una din studentele lui
de-acum patruzeci de ani. Lucrurile
s-ar fi petrecut în primăvara lui 1982.
Abordat de conducerea actuală a
instituției, profesorul, care atunci
avea 38 de ani, a admis că ar fi „îmbră –
țișat și sărutat“ în subsolul instituției
o studentă de 17 ani, pe nume Nancy
Jo Sales.
Întâmplător sau nu, Nancy
Jo Sales e o scriitoare americană
de mare succes, autoare de bestseller-
uri care au fost și ecranizate.
A colaborat la reviste faimoase
precum „Vanity Fair“, „New York“,
„Harper’s Bazaar“. E prietenă din
copilărie cu Woody Allen. Profesorul
incriminat, David Weber, a fost timp
de patruzeci de ani unul din cei mai
iubiți dascăli ai instituției de unde
s-a pensionat în 2008. În urma măr –
turisirii făcute, conducerea colegiului
i-a retras titlul de „emeritus“ și i-a
interzis accesul în campusul liceului
din New Hampshire.
Până aici, lucrurile sună ca un
episod clasic din seria #MeToo. Partea
stranie, chiar șocantă, e că victima,
Nancy Jo Sales, a negat cu vehemență
că respectiva întâmplare ar fi avut
loc vreodată. Contactată de directorul
lui Exeter, ea a respins indignată
acuzația, făcând un portret plin de
căldură al fostului ei profesor. Într-un
articol din „Vanity Fair“, Sales scrie:
„Nu-mi aduc aminte ca Weber să fi făcut față de mine vreodată un gest
nepotrivit. I-am comunicat acest lucru lui Rawson [directorul lui Exeter],
precum și Cristinei Palmer, directoarea administrativă, și unui ofițer de la
poliția din Exeter. În ciuda repetatelor mele negări, cei de la Exeter au continuat
cercetarea lui Weber, iar ulterior au expediat emailul care i-a distrus reputația.“
Să precizăm că Nancy Jo Sales nu e o gospodină pudică și
amnezică. Nu s-a ferit să scrie despre aventurile ei erotice,
menționând și că a fost violată când avea 14 ani. Nu exista,
așadar, niciun motiv să ascundă comportamentul reprobabil
al fostului magistru. De altfel, după terminarea școlii nici
n-au mai păstrat legătura. Trebuie subliniat că el nu mai fusese
implicat niciodată în vreun scandal asemănător, fiind considerat un profesor
model. Rămâne însă evidența că Weber și-a mărturisit păcatul inexistent și
că Academia Exeter a luat contra lui măsuri punitive, în urma unui denunț
mincinos. După expresia unui jurnalist american, actualii administratori ai
universităților au „suflete de KGB-iști“, instituind metode inimaginabile de
supraveghere și reglementări absurde ale interacțiunilor umane.
Nimic din toată această istorie nu poate fi explicat rațional. Ea e generată
de atmosfera de teroare, nebunie, isterie, frică și sete de răzbunare din
campusurile americane, unde, ca în lagărele lui Stalin și Hitler, victimele
mărturisesc fapte pe care nu le-au comis niciodată. Restul e corectitudine
politică.