Bond la final de rond

Daniel Craig este unul dintre cei mai longevivi James Bond după Roger Moore și Sean Connery având în vedere că de la debutul său în serie în 2006 până astăzi au trecut 15 ani. În tot acest timp, actorul a trecut prin mâna lui Martin Campbell în 2006 cu Casino Royale, a lui Marc Foster cu Quantum of Solace, a lui Sam Mendes cu Skyfall în 2012 și din nou Sam Mendes în 2015 cu Spectre pentru ca finalul să fie dat de Carl Joji Fukunaga cu un scenariu semnat de nu mai puțin de cinci scenariști. În tot acest timp, spre meritul lui Daniel Craig, Bond și-a păstrat alura, tonusul, stilul, efectele speciale. Franciza nu a evoluat propriu-zis, pentru că logica seriei nu ține de mari schimbări, eroul fiind investit cu prea multă canonicitate pentru a-i schimba traiectoria. Ceea ce a supraviețuit până la noi de la Bond-ul interpretat de Roger Moore este o alură, o bărbăție purtată cu eleganță, o duritate bine costumată, generică, incasabilă, inteligență plus ironie, și o adaptare la tot ceea ce ține de high life de la mașină la ceas, la costum, la femeia de lângă el. Cu toate acestea James Bond nu este un Don Juan reformatat în spion, femeile sunt parteneri sau challangeri într-o lume a secretelor și intrigilor la nivel înalt, sunt arme letale uneori, fatale prin definiție, versatile prin profesie, dar ocazionale, adică orice altceva decât o destinație. Prin natura sa James Bond este o mașină celibatară, nu poate fi domesticit, inserat într-un menaj, nu-l vezi tătic. Ori tocmai acest lucru pare că se întâmplă în ultimul film al serie cu Daniel Craig în rolul celebrului Agent 007, care, cum o afirmă o serie de replici vânturate ironic, „este doar un număr“. Ori nu, 007 este deja istorie, mitologie, icon. Ori la acest icon lucrează întrucâtva subminativ Carl Joji Fukunaga. Filmul este deschis cu un episod din copilăria, se pare destul de zbuciumată, a lui Madeleine Swann (Léa Seydoux), care duce o viață casnică alături de un Bond care s-a retras la pensie, dar fără să manifeste nici cea mai mică detensionare, adică unul în cea mai bună formă. În siajul unui prăfuit clișeu, un prieten din CIA, Felix Leiter (Jeffrey Wright) îi solicită un serviciu care îl reproiectează pe Agentul 007 exact în lumea din care ieșise: conspirații, spectre, teroriști supersofisticați și amintiri. Reinserția în lumea sublunară a spionajului este una cum nu se poate mai brutală și spulberă iluzia casnică într-o clipită pentru a-l readuce pe Bond în acțiune. Iar aici Carl Joji Fukunaga respectă o regulă de aur a filmelor cu Bond, și anume de a nu-l lăsa o clipă inactiv. O succesiune rapidă de confruntări îl pun în scenă pe James Bond care nu a pierdut, în mod miraculos, niciun pic din abilitățile care l-au consacrat, astfel încât, asemeni lui Tarzan, poate sări de pe un pod agățat de o coardă metalică și se poate izbi cu elasticitatea unei mingi de baschet de orice suprafață dură. Dar din nou, Fukunaga încearcă maleabilitatea personajului și rezistența canonului machist cu un Bond care face o declarație de dragoste în lacrimi, îndrăgostit lulea de Madeleine, dorindu-și o familie – descoperă ca în dramele bulevardiere că are o fiică – visând un ideal burghez, comodități de oameni înstăriți, departe de lumea dezlănțuită. Numai că regizorul nu face greșeala să-l aducă pe James Bond la nivelul acestui deziderat de motan castrat. Bondul rămâne sută la sută Bond, și când este repornit nu dă rateuri, dimpotrivă, declanșat rade tot ce mișcă, cu aceeași tenacitate de ucigaș profesionist. Dintre răi, a supraviețuit într-o condiție mai degrabă spectrală Ernst Stavro Blofeld (Christoph Waltz), dar noutatea o constituie lucifericul Lyutsifer Safin (Rami Malek), cu puseuri genocidare, îndrăgostit de otrăvuri, purtând trauma uciderii propriei familii de către tatăl lui Madeleine. Spectrele din filmului Mendes devin aici spectre într-un sens figurat, forme de bântuire ale unui trecut care se întoarce cu vechi polițe de plătit. Cele două femei Bond sunt Nomi (Lashana Lynch), o înlocuitoare a agentului 007, și o surprinzătoare Paloma (Ana de Armas), surprinzătoare printr-un soi de feminitate ingenuă, aproape adolescentină, ludică vizând pastișa până într-un punct periculos, cel al parodicului. Există aici tentația lui Fukunaga de a forța limitele clișeului, de a zgâria tabloul, de a scrijeli canonul, mai ales că M (Ralph Fiennes), Eve Moneypenny (Naomie Harris) și Q (Ben Whishaw) nu primesc nimic în plus nici sub raportul acțiunii, nici al poveștii personale fiind simple indicatoare în trafic. Nomi rămâne la nivel advertorial, variantă feminină a Panterelor Negre, iar Paloma este jucată la limita parodicului. Ceea ce aduce în plus regizorul este accentul pus nu atât pe dramatismul situațiilor, cât pe o trăire în spiritul dramei cu un Bond devenit familist și sentimental. Finalul se păstrează în acest registru, cu un Bond care pare să nu mai vrea sau nu mai poate face nimic, resemnat, împăcat cu dispariția sa. Zvonuri din industria cinematografică „cu parfum de credibilitate“, cum spunea un ziar de satiră și umor local, acreditează sau testează ideea unui James Bond feminin, dacă se poate și de culoare și tot așa, pentru că, așa cum se spune în film, 007 „este doar un număr“. Ar fi o mare greșeală, 007 nu este doar un număr, ci și asemeni tuturor mașinilor, hainelor, ceasurilor etc pe care le poartă este o marcă înregistrată, este un tipar cu care se poate lucra în sensul variațiunilor pe aceeași temă, nu altfel. Dar poate că va veni și acel moment când James Bond nu va mai fi James Bond și dispariția personajului din film să prefațeze acest moment.