Nu știm cum au fost împrejurările nașterii lui Ion Alexandru,
în familia lui Ion și a Valeriei, într-un an greu, 1941, într-un
sat de lângă Clujul ocupat, în Topa Mică, Sânpaul, într-o „casă
de lemn și pământ“, dar ne-o putem imagina. Austeritate și
bucurie sacră. Elev al liceului clujean George Barițiu, apoi
student la Filologie, mutat din 1964 la București, uimește
lumea literară prin vitalitatea sa impetuoasă, prin gravitatea lirismului său. După
tăcerea impusă vocilor unor interbelici, înlocuită de vacarmul autorilor partinici,
tinerii poeți ai anilor șaizeci își cuceresc publicul și critica prin autenticitatea
lirismului lor. Alături de Nichita Stănescu , Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar
Ivănescu, Adrian Păunescu, Alexandru devine rapid după debut, Cum să vă spun,
1964, o figură de prim-plan. Mai mult decât la aceștia la el și la Marin Sorescu
descoperim intuiția creativă a începutului de lume. Ideea lui George Steiner din
Gramaticile creației lor li se potrivește perfect: „Așadar în filosofie la fel ca în teologie,
sau poetică, începutul poveștii este totodată povestea începutului“. Poeții acestui
val par a asista la înnoirea feței pământului sub acțiunea inspirației, la un moment
cosmic, auroral, inaugural. Vezi Mânzul, Păianjenii, Beau lapte…Despre caracterul
mitic al satului transilvan creionat cu un creion negru, expresionist (ca la Marcel
Chirnoagă), au scris toți criticii importanți, nu vreau să repet frazele lor. Vreau
să semnalez doar importanța unui verb aparent banal, „a (se) adăuga“ care
primește o rezonanță biblică în expresia „s-a adăugat“, adică, s-a alăturat prin
moarte strămoșilor. Vezi poezia Clopotarul, o celebrare a înaintașilor vrednici
cărora omul din sat li se adaugă.
Nu-mi amintesc momentul precis când l-am cunoscut pe Ion Alexandru,
dar îmi amintesc pagina lui din „Tribuna“ conținând extraordinarul său poem
Sentimentul mării. Am vrut, elev care scria versuri, să-l întâlnesc și într-o zi dorința
mea s-a împlinit. Cred că venise la cenaclul de la revista „Tribuna“. Apoi au urmat
câteva întâlniri neașteptate la Cluj, curios lucru de două ori în același loc, pe
podul de pe strada Horea. A treia întâlnire a fost în Catedrala romano-catolică
din București, Sf. Iosif. Apoi, la Neptun, la Casa Scriitorilor, cum eu mă îmbolnăvisem
și zăceam în garsoniera de la parter, mi-a adus un manuscris pe o coală velină,
unde îmi mărturisea că-mi apreciază versurile ( nu este un act de orgoliu din
partea mea, este doar o relatare) cu albine, păsări, șopârle, viețuitoare, făpturi
ale lui Dumnezeu care așteaptă împreună cu noi, oamenii, Învierea, după
cum spune Apostolul Pavel. Da, după ce m-am întremat, am mers împreună
cu Ion Cocora, prieten vechi cu Alexandru, la o cherhana din apropierea
stațiunii, să cumpărăm pește direct de la pescari. Alexandru a luat cu el ulei și
făină și a făcut astfel un veritabil, antic, schimb în natură cu pescarii. Eu cred
că atunci am trăit toți trei un moment de simplitate biblică, întorcându-ne
desculți, răscolind nisipul sub tălpi, bucuroși că avem pește. Versurile sale din
primele volume m-au cucerit prin tensiunea lor căutătoare de absolut, cele care
alcătuiesc Imnurile provinciilor românești le consider că reiau o linie tradițională
transilvană, Goga, Cotruș, Blaga. Lauda provinciilor pe care o face în stilul său
ardent Alexandru se întretaie cu același elogiu făcut tradiției rurale de Ion Pillat.
Poezia sa de mare deschidere spirituală nu s-a învechit, are caratele inspirației
autentice, suflu vizionar, o neliniște care se potolește în speranță, o stare de
odihnă în neodihnă, cum spunea un părinte al primului mileniu creștin. Nimic
sec, inert, indiferent în poezia lui Alexandru, sevele viului o irigă, spiritul o
cutreieră sau o cutremură, omul care o scrie se simte un instrument în mâna
Proniei.
Astăzi, ca ieri, poezia lui ar putea să ne îndemne la reflecție, după pilda
anticilor, poetul este un membru al Cetății terestre, având datorii civice și morale,
față de aceasta, nu doar un locuitor al Cetății literelor. Un model Ioan Alexandru?
Da, are suficientă consistență ideatică și îndreptățire etică ca să putem vorbi
despre el, să-l propunem în acest timp al tuturor desacralizărilor, contestărilor
și relativizărilor. Ceva solid, ca o fibră de lemn de esență tare intuim în perseverența
celui născut într-un sat din Ardeal, o voce luându-și energia din energia antecesorilor,
dascăli și cântăreți, plugari și dieci. Un poet care a știut să armonizeze localul,
nu etnograficul decorativ, cu universalul, nu cu multiculturalul. Ce ar fi făcut
azi Alexandru pentru apărarea valorilor europene care se revendică de la Ierusalim,
Atena și Roma, nu este greu de ghicit. Ar fi luat pana în mână
ca pe o sabie care nu atacă, nu ucide, doar stă pavăză
răului insidios și nedreptății strigătoare la cer a
încercărilor de a șterge identitățile noastre
naționale și europene.
Trei mănăstiri și-au dorit ca poetul
să se odihnească în pământul lor. A fost
aleasă Rohia, unde alături de soția, Ulvine,
și copiii au fost prezenți doar câțiva
apropiați. Niciun panegiric literar, după
dorința poetului, un cuvânt doar al
Arhiepiscopului Bartolomeu. Alexandru
deschisese o cale pentru poezia creștină
contemporană, pe unde va păși un Daniel
Turcea. Alexandru era, mai ales după Imnele
bucuriei, prețuit de lumea religioasă românească
în cel mai entuziast mod. Crengile noduroase
din Viața deocamdată și din Infernul discutabil
ardeau scoțând un fum subțire care urca
spre cer. Unii l-au socotit prea desprins
de materia tensionată, învolburată,
agitată lăuntric a primelor
volume.