Un critic mediator

Într-o amplă, impozantă cercetare s-a angajat Adrian Dinu Rachieru, din care a apărut recent primul volum, în fapt o istorie a literaturii noastre contemporane, minuțios documentată, cu paciența benedictină a unei pletore de referințe critice. Circumscrisă unei perspective teoretice oferite de prezența a cinci tipuri de canon, politic, neomodernist, protocronist, postmodernist, est-etic, succedate de cîteva „efigii“ ale unor autori reprezentativi. Fără a se evita factorul insidios prezent în epoca actuală, cel al politicului, adesea decident prin asumare ori rejectare, precum o caracteristică inevitabilă a sa. Ne-am putea oare imagina un critic de odinioară tentînd un studiu al literelor interbelice sub semnul politicului? După „modernizarea“ (evident, aici în sens ironic) prin „implant ideologic“, operată sub „sacrosanctul model sovietic“, apare, chiar sub regimul totalitar ușor relaxat, un nou canon, cel neomodernist (termen se pare propus de Ion Bogdan Lefter), vizînd o restabilire, inițial timidă, a esteticului. Viața Românească, Echinox, Steaua nu în ultimul rînd joacă într-o atare direcție un rol benefic. Intră acum în scenă generația ‘60 pe care criticul o socotește una „orfelină“, deoarece maeștrii săi sunt încă trecuți la index, zăvorîți în biblioteci lipsite de accesul publicului larg. Așadar o ambiguitate a afirmării unei „noi echipe“. O supralicitare a unora dintre exponenții nu o dată „orgolioși și zgomotoși“ ai acesteia a dus la un efect dezagreabil și anume eclipsarea celor care, frecvent mai în vîrstă, „după ani de tăcere, detenție (unii), refuzînd convertirea, vor reveni tîrziu în spațiul public, aglomerînd, în schimb, prin dedublare, «subterana» literară“. Deocamdată tradiția suferă un hiatus. Ar fi vorba de poeți precum Ștefan Aug. Doinaș, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, dar și de Emil Brumaru, Florin Mugur, Petre Stoica, Sorin Mărculescu, Miron Kiropol etc. Prin urmare o „dedublare“ care nu a cedat încă nici pînă azi suficient, în defavoarea „întîrziaților“. Mircea Cărtărescu, după cum precizează autorul, descoperea „chiar germenii postmodernismului, marginalizații «devansînd estetic» pe șaizeciști. Am avea de a face, acceptînd ascendențe autohtone, cu o poetică «pierdută» a postmodernismului. Modernismul resuscitat al șaizeciștilor ar fi unul anacronic, o «clonă» a celui interbelic, un retard cultural, după autorul Levantului“. Așadar avataruri ale numitului neomodernism, care au îngăduit totuși o continuitate pozitivă a fenomenului. Cît privește discursul postmodernist, acesta s-ar distinge printr-o lărgire a evantaiului factorilor intrați în joc, printr-o amplificată „civilizație a imaginii“ cultivate, ospitaliere față de înnoire în condițiile unui context istoric ameliorat. Am avea a face cu „un concept cameleonic“, de o nețărmurită diversitate. O tensiune conceptuală ilustrează maniera de „inspirație“ analitică a autorului, elanul lucid de care dă dovadă. „Încît, departe de a propune un set coerent de poziții critice, contaminarea postmodernă cultivă pluralitatea conflictuală. Tentativa de auto-definire, vitală, împiedică voita (de către unii) concediere a subiectului. Și nici profețiile care anunțau sarcastic epuizarea postmodernismului (de unde și postmortemismul lui Olsen) nu contribuie consistent la «fixarea» lui. Concept migrator, iubind, prin Docherty, deteritorializarea, postmodernismul face trecerea de la semnificație la confruntare, plonjînd în ambiguitate interpretativă. Ecloziunea ideologiilor și dizolvarea metanarațiunilor, pierderea coerenței (și, de aici, implicațiile ierarhice derivate) impun poetica fragmentului drept «crez estetic» într-o realitate (societate) «fracturat㻓. Canonul est-etic naște însă o seamă de controverse specifice. Febrilitățile care i-au dat naștere, la pragul tranziției multprelungite dintre „realismul socialist“ și libertatea conștiinței, iradiază încă asupra prezentului. Firește, „asumîndu-ne istoria, ne apropiem toate valorile ei (chiar cele dezagreabile politic). Este limpede că revizuirile privesc numele «fragilizate», «selectate» de o epocă defunctă ori acele personalități «mai ponderoase», supralicitate, manevrînd (ocult?) pîrghiile succesuale, surpînd, finalmente, eșafodul vechilor clasificări sau blamînd rapida lor instituționalizare. În locul lor apar, odată cu volatilizarea starurilor șaizeciste, alte nume din seria valorilor certe, dar «marginalizate»“. Întrebîndu-se cu justețe: „putem revizui fără a demola?“, criticul răspunde: „Evident, vom recunoaște, cînd e cazul, fertilitatea negației, dar dacă acceptăm «ventilarea mitului» se cuvine să avem grija nuanțelor. Fiindcă – avertiza Cioran – «acolo unde idolii se schimbă la fiecare generație nu e de așteptat longevitate în istorie»“. Întrucît nu suntem în situația de-a substitui esteticul prin etic, așa cum s-a pretins, ci de-a aplica esteticul în sensul eticii sale intrinseci. Cei care susțin erezia unui extraestetic aplicat esteticului care se cuvenea curățat de imixtiunile propagandistice se fac, voluntar ori involuntar, avocații anomaliilor ideologizării totalitare. Revizuind, avem în vedere derapajele textului literar în care a fost turnată, în diverse grade, o neavenită tendențiozitate. Și acum o nostimă bizarerie semnalată de critic: „Cea care a trădat lovinescianismul, scria apăsat Eugen Simion, a fost tocmai fiica criticului, Monica Lovinescu. Nimeni nu poate contesta rolul crucial jucat de tandemul Monica Lovinescu/Virgil Ierunca în efortul de coagulare a opoziției românești, veritabil «pol de putere» (cf. Cristina Cioabă). Și, mai ales, a influențelor, cu rol director, în viața culturală românească după cotitura istorică din 1989.“ Merită apreciată postura de mediator de bun simț, cu o atentă discernere a nuanțelor, pe care o adoptă Adrian Dinu Rachieru, între momente, opinii, reacții atît de eterogene încît paginile d-sale laborioase constituie o invitație oportună de-a continua discuția.