În anii 1970-1980 din secolul trecut, nu s-a întâmplat, aparent, nimic deosebit pe plan politic ori social: nici un eveniment senzațional nu a umplut paginile jurnalelor, nici o răsturnare de echilibru n-a zguduit pământul. Și, totuși, în acei ani 1970-1980 (discret și neobservat), un eveniment capital a schimbat sensul istoriei: comunismul a pierdut partida cu capitalismul, abandonând o dispută începută cu decenii în urmă și pe care el, comunismul, declarase emfatic de mii de ori că o va câștiga cu siguranță.
Curios e faptul că foarte puțini oameni de pe glob au observat atunci că istoricul „Război Rece“ luase de fapt sfârșit, chiar dacă arbitrul meciului nu proclamase cu glas tare pe învingător. Acesta însă exista. Iar victoria lui, aproape de nimeni percepută, luase o formă ciudată, imaterială și greu sesizabilă. În anii 1970-1980 lumea și-a pierdut total și iremediabil încrederea în comunism.
Și nu era vorba de marea masă a locuitorilor din lumea liberă, nici de milioanele de sclavi din Imperiul Roșu, din lagărul sovietic, ci de înșiși conducătorii supremi ai acestui lagăr, de indivizii aflați în fruntea Kremlinului.
Victoria capitalismului asupra comunismului luase formă tăcută, dar nu mai puțin eficace. Se știa și până atunci că, economic, lucrurile nu mergeau bine în Est, că evoluția socială se afla blocată, că idealurile comuniste nu mai aveau nici un gânditor de talie.
Or, în anii 1970-1980, câteva fapte disparate arătau deodată cine a câștigat competiția planetară. Mai întâi situația armelor strategice, pe care americanii le-au construit (faimosul scut anti-rachetă), dar pe care sovieticii erau incapabili să-l concureze. Apoi pierderea, înceată, dar sigură, de către ruși a războiului din Afganistan, tot de ei început. Costurile tot mai mari pe care le implica importul masiv de cereale din SUA, Canada și Australia. Să adăugăm discrepanța enormă dintre nivelul științific și tehnic al Occidentului și acela al URSS, tot mai vizibilă pe an ce trecea.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea – venirea la putere a tânărului Gorbaciov, încercarea eșuată a acestuia de a reforma din temelii sistemul – n-a însemnat decât ieșirea la lumină a unei realități până atunci bine ascunse.
Când nimeni n-a mai crezut în comunism, iar sloganele marxist-leniniste și-au dovedit vacuitatea totală, a avut loc un fenomen previzibil: nu s-a mai scris deloc literatură pro-comunistă. Nici un scriitor cât de cât dotat n-a mai consumat hârtie și inteligență pentru exaltarea unor idei ieșite din circulație. Anii 1970-1980 sunt anii în care literatura de inspirație comunistă încetează practic să mai existe atât în URSS, cât și în țările satelite. Se prăbușea latura simbolică a unei ideologii.
Noua situație politică a lumii a modificat și mecanismul traducerilor. Cea mai anticomunistă literatură a început să se scrie în Rusia, Polonia ori România, în timp ce comunismul nu mai tenta în Occident decât pe câțiva intelectuali retardați. Iată-ne astfel ajunși la o situație pe care nimeni nu îndrăznise să o viseze cu câteva decenii în urmă, în anii ’50. Au început acum să fie traduși autorii cu adevărat remarcabili, cei care, în țările lor, se aflau în topul aprecierilor critice, ca și cei care produceau o literatură de succes și de consum. Prin urmare, asistam la o răsturnare totală a paradigmei ce funcționase în țările lagărului socialist: literar vorbind, acele țări ieșeau din lagăr.
Faza actuală a traducerilor în țările estice, inclusiv la noi, nu a început odată cu marea schimbare din 1989, ci cu cel puțin două decenii mai devreme, atunci când comunismul a încetat să reprezinte o doctrină credibilă. Și când literatura scrisă a început să reflecte această nouă atmosferă ce cuprinsese Europa și cele două Americi.
Ne aflăm încă în această ultimă etapă din evoluția traducerilor, beneficiem de ea, poate fără să ne dăm seama ce uriaș salt înainte am făcut. Și cum am reintrat abia acum în lumea civilizată.