Nivelul bun al poeziei r o m â n e con tempo – rane se poate ob – serva nu numai prin lectura celor mai importanți poeți de azi (vârfurile literare ilustrează mai mereu excepția de la regulă, și nu regula), ci și prin aceea a autorilor de planul doi. Printre aceștia din urmă se numără și Radu Ulmeanu, al cărui volum nou, Dincolo de abis, arată un poet onorabil. În pofida titlului cam emfatic și căruia nu-i văd legătura cu poeziile din sumar, acestea, de ordinul zecilor, dau substanță cărții. Caracteristică pentru Radu Ulmeanu este varietatea de registre lirice și stilistice. Poetul intră cu ușurință în diferite structuri și formate poetice, ilustrându-le fără poticniri, într-un mod, e drept, rareori uimitor, dar în destule cazuri „curat“ și „corect“. Și întinderea poemelor diferă. Unele sunt mai lungi, autorul versificând cu o vădită plăcere pe parcursul mai multor strofe, altele sunt foarte scurte, reduse, în câteva cazuri, la un singur vers. Autorul reușește să își dezvolte ori, dimpotrivă, să-și „comprime“ textul poetic, în prima situație procedând prin acumulare de imagini, în a doua, printr-o esențializare și o stilizare de tip oriental. Iată o poezie de două versuri, grațioasă și primăvăratică, intitulată Tu: „lumina revărsată/ din ulciorul spart al dimineții de mai“. Sau două, compuse dintr-un singur vers, precum Aș vrea: „Aș vrea să fiu eu duminica ta“, și Poem: „Genuină e pulberea morții“. Cu o tematică foarte variată, care și ea susține interesul cititorului, poetul trece de la tema unui poem la cea a textului următor fără ca succesiunea să se organizeze într-o serie. El pare că ia de fiecare dată, de la început, cu oricare dintre poezii, lirica pe cont propriu, fără a se preocupa de ce au scris alți autori anterior și chiar de ce a scris el însuși, o pagină mai înainte. Radu Ulmeanu are un fel de ingenuitate artistică, precum a pictorilor naivi pe care îi admirăm, obosiți de atâtea codificări simbolice și palimpseste din tablourile celorlalți. Dată fiind această prospețime, cu reluarea permanentă a discursului poetic din chiar punctul în care te afli, lectura ar putea deveni puțin obositoare pentru un lector ce caută coerență și organicitate a întregului, niște suprateme ale cărții, în ansamblul ei. Înainte ca semnificația unui poem să se „lege“ de a altuia, autorul dă restart și o luăm, odată cu el, de la capăt. Mai multe pagini sunt de lirică erotică și, la acest capitol, observăm pe text cum ușurința poetului de a face versuri afectează calitatea poeziilor, făcându-le uneori facile, de nu chiar rizibile. Așa se întâmplă, de exemplu, în Clopot, unde sunt asociate în rafală imagini disparate, ca la un Adrian Păunescu în zi nefastă: „Ce binecuvântare să-ți sărut umerii goi/ pe care cad din cer stelare ploi/ și-i luminează luna-n așternut/ și îi strivește gura mea-n sărut// Ce binecuvântare-n brațe să te strâng/ să-ți fulger trupul nesupus nătâng/ fiori electrici să-ți strecor în vine/ eu – bivol negru, tu – un roi de-albine“. Bivol, roi de albine, fiori electrici, trup nătâng, stelare ploi, luna… Pare cam mult și cam amestecat pentru două strofe; dar poetul nu se va opri aici, continuând pe aceeași linie zigzagată a unui lirism haotic, fără direcție. Sar peste o strofă pentru a o cita pe penultima, la care singura grijă a autorului va fi fost aceea de a căuta rima: „venirea-n grabă-a zeului nocturn/ pășind pe lespezi cu-al său greu coturn/ când – zeu teluric – însumi eu stau drept/ ca flacăra să te străpung în piept“. O ultimă observație: nu numai că Radu Ulmeanu folosește asocieri poetice care au defectul că se anihilează unele pe altele, dar el nu-și cântărește atent nici ponderea verbală a versurilor. Când folosești predicate „tari“ unul după altul și scrii „îi strivește“, apoi „să-ți fulger“, apoi „să te străpung“, impresia degajată nu e de forță elementară, cum probabil își dorea poetul, ci de bombasticism.
În alte poeme, mai expresive, și în care Radu Ulmeanu nu sacrifică logica internă a textului pentru rimă, vizionarismul liric își găsește structura adecvată pentru expresia lirică. Poetul își urmărește viziunile și se lasă exprimat de ele, textul căpătând intensitate și plasticitate, ca în aceste două strofe din Anotimpuri: „e o împărăție a poeților disperați/ a femeilor care se vând pe burdufuri de sare a pământului/ a bărbaților moleșiți de izbânzi prorocite/ a tinerilor care-și destramă privirea în pâclele ecranelor/ vrăjiți cu nuduri de roabe și robi pântecoși/ a bătrânilor cu ochii pierduți în albeața neguroasă a viitorului// e tărâmul tăcerii spintecate de țipetele isteriei/ de ciuma înfășurată în cearșafuri îmbibate în smoală/ mântuindu-se în goarnele amurgurilor sângerii“. Cu mai mult spirit critic orientat către propria producție lirică, Radu Ulmeanu, un poet cu potențial, ar putea trece examenul de admitere într-o clasă literară superioară.
P.S. Am devenit personaj negativ într-o carte, ceea ce în condiții normale m-ar fi onorat. Dar Sonata lui Madoff (Editura Garofina) este o carte de poezie lamentabilă scrisă de Marius Ianuș, explicit antisemită și prolegionară, trivializând suferințele Holocaustului și insultând abject memoria lui Elie Wiesel. Mă întreb: cum e posibil să apară în România o asemenea carte negaționistă, antisemită și prolegionară? Oare la noi respectarea legilor este facultativă? Decăderea literară, morală și intelectuală a lui Marius Ianuș pare ireversibilă. (Nu și pentru Al. Cistelecan, care găsește poezie în această carte.) Poate Dumnezeu să-l ierte pentru ororile pe care le scrie în carte – și pe blogul lui – despre evrei, despre Holocaust, despre gay și despre colegi ai lui de breaslă. Pe iertarea mea să nu conteze.