Ana Săndulescu (n. 1989, Vaslui) a debutat în literatură la 26 de ani, cu un roman, un prim pas riscant și curajos. Trăiește și muncește în București, a coordonat volume de interviuri, traduce romane și scrie poezie. La cea de-a patra ediție (septembrie 2021) a Literaturii tinerilor a fost laureată a Marelui Premiu, ex-aequo, alături de poeta Alina Dumitrescu. Juriul acestei ediții a fost alcătuit din: Daniel Cristea-Enache (președintele juriului), Varujan Vosganian, Horia Gârbea, Angelo Mitchievici și Cristian Pătrășconiu.
La topirea ghețarilor este un volum compact, bine construit, cu atenție atât la detaliu cât și la imaginea de ansamblu și care nu este rodul inspirației ci al unei gândiri obiective, precise, care dă forma în care este turnată, mai apoi, poezia care, da, este inspirată. Acest fapt denotă o bună cunoaștere a poeziei dar și a teoriei literare precum și o înțelepciune de care autori mai înaintați în vârstă și în literatură nu mai dau dovadă.
La topirea ghețarilor este un volum de auto-psihanaliză, o lirică auto-reflexivă, un jurnal neiertător al micilor și marilor gesturi ale ființei. Deși vorbim de o poezie bine structurată, de o voce hotărâtă și coerentă, acestea poartă ecourile a tot ce înseamnă ceea ce numim „poezie tânără“. Captează toate elementele de „noutate“: blazarea, lipsa de orizont, cotidianul, faptul divers, un anume fel de a scrie fără prea mult relief, și, paradoxal, după toate acestea, un ego puternic, în jurul căruia se învârte universul, așa cum e și firesc în această etapă. Poeta menține calea de mijloc, necăzând în stridențe, nevizitând zone de nișă. Ana Săndulescu are o voce tânără dar cu patină. Un alt fapt care merită remarcat este acela că, deși este vorba de o lirică profund feminină, nu este una care să se înscrie programatic, militant, în tendințele feminismului. Poezia Anei Săndulescu este pur și simplu poezie. Iată: „În piept se unesc grinzile spiritului, ca osatura unei ambarcațiuni menită să reziste celui mai mare zbucium. Dar inima mea e minusculă și vesta de salvare plutește departe acum.“
La topirea ghețarilor este analiza lirică a unei existențe schizoide. Poemele pun sub lupă femininitatea și sunt mici cântece ale unei deveniri, nu ale devenirii, în o mie de pași. Tema maturizării, întâlnită, bunăoară, într-un volum precum E vremea să porți cercei, permite o desfășurare, pe cât de delicată, pe atât de amplă, a talentului. Este atrăgător jocul vocilor din care se alcătuiește un autoportret: nu o fată cu cercel de perlă ne privește din paginile de poezie ci o tânără cu întrebările și frământările postmoderne, dar și specifice pandemiei și complexității vieții contemporane din România sau de aiurea. Espera și Lia, alter egou-uri ale eului liric, purtătoare ale unui vibrato special, evoluează de-a lungul volumului în monologuri în oglindă. Dialogul ca punte între cele două pare inexistent. Fiecare din aceste monologuri poartă răspunsurile la întrebările neadresate în viața „de afară“, viața cu succesiunea sa de evenimente. În această viață lăuntrică, a introspecției, poemele se desfășoară după modelul cantus planus, lin, gradual, cu salturi rare și „atenuate“, într-o coborâre spre centrul scindat al ființei. Răspunsurile vin ca într-o antifonie, într-o alternanță a versului alb cu cel în proză, dar și a descifrărilor, în izbucniri neașteptate dinspre un univers înspre altul, dinspre Espera spre Lia și invers, dar nereușind să străpungă membrana ce le separă, nefăcând posibil dialogul. Peste acest destin „al omului încarcerat în propriul tablou“ se suprapune intrarea în lume, acceptarea rolului și locului în angrenajul social: îndoială, asumare, curaj, muncă, rutină, îndoială: „dacă potențialul meu e un iepure, eu sunt vânătorul care-l ucide cu un glonț roșu vermilion“. Este o poezie a abandonării forțate a vârstei de aur și a intrării în timp: o istorie personală a maturizării „bântuită de identitățile proaspăt dobândite“.
Cu elegantă economie de mijloace stilistice, infuzată cu fior elegiac, contemporană, dar cu accente clasicizante, poezia Anei Săndulescu ne permite să privim cu speranță spre viitorul unei poete despre care am dori să mai auzim și, chiar mai bine, să o mai citim.