22 Noiembrie
Târziu,
am învățat să deosebesc
cântecul sitarului de foșnetul pădurii,
pe saltimbanci să-i cred numai cât fardul lor.
o, mântuire a sufletului în fața unui răsărit !
Și primul țipăt al pruncului meu, auroră boreală,
l-am deslușit în cosmicul vacarm
în noaptea când m-am despărțit prima oară de trup.
o, neuitate vreodată surâsul lui,
și chipul meu palid
în zori.
Anii târzii și poezia
În anii târzii încerc să creez poezia
ca pe un obiect brâncușian.
Să aibă sveltețea sufletească
a păsării măiastre
și inocența capului de copil.
Să respire aerul sărat al mărilor
și lumina de sub aripa privighetorii
s-o șlefuiască lin, lin.
De mătase să-i fie împreunatele cuvinte
erosul limbii, mângâietoarele silabe,
taine, taine.
Foșnetul pădurii din fiece vârstă.
Ceea ce întrezărește poezia
e veșnic.
Cum a ajuns Sibiul la mare?
prin tabloul unui pictor care descrie
câteva case, locomotive
care trag după ele un burg,
lumina și umbrele vieților din alte veacuri
și o lampă suspendată
între două acoperișuri
ca un acrobat pe sârmă
care soarbe la înălțime un Cinzano Rosso
și sub el e un drum de strajă, pietruit
și o ușă verde, verde ca Raiul
și la capătul străzii Poștei,
ca o barieră roșie
alte case cu anii mei petrecuți aici,
în departe
iar dincolo de barieră
câțiva plopi bătrâni și-n loc de dealul Gușteriței
marea
cu pescărușii ei gălăgioși
și câteva vapoare…
Macii
sub locul în care izbucnesc macii
e îngropată o corabie
care învie în flacăra lor nestinsă
cum sângele îndrăgostiților
în câte o ofilită scrisoare
au sosit și fenicienii spre seară
purtau coliere din mărgele roșii
Nu te mira
Spre deosebire de mâna mea
inima mea nu are riduri și
continuă să fie o fereastră
prin care
pot privi, oricând,
marea,
caprifoiul, porumbeii, pe cei dragi
și cele nouă cete de îngeri
Nuca și smochina
Pentru că visele dau mărturie că sufletul
n-a devenit o pasăre închisă-n colivie.“
Rubem Alves
ca să adorm, uneori,
țin în palma strânsă o nucă
rotundul și încăpățânarea ei caldă
alungă golul zilei
ca-n copilărie adorm,
la fel și smochina
cu moliciunea ei ascultătoare,
cu rotundul ei seducător,
cât un ban de aur
dintr-o salbă bănățană
legănat pe piept de mireasă
fericită, fericind
o țin în pumnul strâns
sperând că voi visa smochinul din copilărie
pe care înainte de iarnă o vecină miloasă
îl îmbrăca în ziare
și eu știam încă de pe atunci
de unde vine căldura
nu din hârtia ce-nfășoară cuminte smochinul
ci din cuvinte, singurele care suflă aer cald
peste câte o poezie mereu tânără
între atâtea știri, reclame și versuri bătrâne
Acum
Inima mea e curată,
o tot curăț,
o lustruiesc cu lacrimi
așa cum făcea mama cu tacâmurile de argint
în fiecare primăvară, înainte de Înviere
le curăța cu atâta răbdare, cu atâta atenție,
le freca cu nisip curat, de la râu
până străluceau, ca un mic soare,
ca pielea pruncului după fiecare baie.
Curăția e o taină, o mare taină
și se deprinde din copilărie
când totul sclipește de curățenie
și se deprinde din viața la faruri
unde în fiecare zi singuratecul de serviciu
curăță fiecare lentilă
cu atenție de chirurg,
cu o hotărâre de salvamar.
acum, de când fiul mi-a spus :
„Ești un om frumos și luminos, mamă !“
strălucesc,
mai tare decât toate lentilele unui far.
Uzură și grandoare
uzura creează grandoare,
vezi casele vechi
vezi brazii culcați în iarbă
și apoi privește grandoarea corăbiilor
vezi ruinele orașelor cândva imperiale
și grandoarea inocenței copiilor de pe străzile lor
sau cearcănele dansatoarei de flamenco
toate au o grandoare solemnă
și una umilă asemeni cuiburilor de vrăbii
dar mai ales privește bătrânele biserici de lemn
lustruite de atâtea ploi și ninsori pe dinafară
și de atâtea rugăciuni pe dinăuntru
toate, chiar și cele cu acoperișuri surpate
au o grandoare divină
are Dumnezeu grijă
de lucruri și ființe,
de bătrânețea lor
când le dăruiește o ultimă grandoare
vindecătoare,
fără de rest:
iertarea.