Scriind monografia Aproape totul despre Virgil Ierunca (Ed. Cartea Românească, 2021), Alexandra Florina Mănescu s-a simțit contaminată de patos: „Virgil Ierunca nu agrea ideea că nu există obiectivitate. Astfel, cum ar putea scrie cineva obiectiv despre ceva subiectiv?… O lucrare monografică despre Virgil Ierunca va fi mereu subiectivă. Dar bazată pe adevăruri! Să scrii laudativ despre Virgil Ierunca înseamnă subiectivitate. Să scrii negativ despre Virgil Ierunca înseamnă iarăși subiectivitate. Să scrii laudativ (predominant) și negativ (evident) despre Virgil Ierunca înseamnă imposibilitate. Scriem, așadar, subiectiv această lucrare și o scriem mai întâi despre Virgil Ierunca“ (p. 286). Scriu și eu mai întâi despre Alexandra Florina Mănescu, afirmând, fără patos, că a realizat, cu seriozitate și cu profesionalism, o remarcabilă lucrare despre, probabil, unui din cei mai urmăriți reprezentanți al exilului nostru. Ea a întocmit o monografie detaliată a vieții lui Virgil Ierunca, iar a operei, doar tangențial, în măsura în care aceasta i-a putut servi demersurilor sale. Documentarea, ilustrată de o multitudine de fotografii inedite, nu s-a limitat la studierea fondului bio-bibliografic existent. Pe lângă consultarea pieselor de arhivă (unele dintre ele fiind inedite), s-a procedat și la o valorificare a informațiilor culese în urma cercetării pe teren (intervievarea rudelor, a celor care l-au cunoscut pe exilat).
În urma examinării a numeroase pagini de note și de rapoarte ale Securității, autoarea a ajuns să enumere, așa cum reies ele, trăsăturile paradoxalului portret al celui urmărit: „deștept, citit, silitor, inteligent, mai puțin inteligent, patriot, trădător de patrie, iubitor al artei, teolog, muncitor/harnic, volubil, mai puțin volubil, neflexibil, inconcesiv, interesat de problemele satului românesc, foarte important pentru mediul cultural al exilului românesc, cu o importanță exagerată, având menirea de a striga în pustiu, meloman, nostalgic, plin de dor pentru România, promotor al valorificării patrimoniului cultural românesc, mare ticălos, precaut, franc, implicat, informat, incapabil de a înțelege literatura anchilozantă din țară, fără operă literară, atent, iubitor, protector cu părinții, generos cu toți, aliat al libertății, comunist, legionar, anticomunist, democrat, investigat, agresat, urmărit pentru a fi prins și încarcerat sau pentru a fi suprimat (s. a.)“ (p. 237). Cred că însuși portretizatul s-ar fi putut cu greu caracteriza printr-un singur cuvânt și ofer un exemplu de comportament derutant: deși nu a combătut comunismul din pragul creștinismului, ci al laicității, el s-a dus la biserică, a aprins lumânări, a dat pomelnice și a făcut parastas conform cu stasul ecleziastic.
Trebuie să-l înțelegem pe un ofițer de la Securitate care, neputând cataloga „obiectivul“ a fi drept legionar sau măcar țărănist, a scris ofuscat pe o notă: „V.I. rămâne un mare ticălos…“ (p. 232). Se adăugau calomniile sistematice din revista „Săptămâna“, nu săptămânal, ce-i drept, pentru că erau și alți exilați care trebuiau luați la rând. Virgil Ierunca a devenit legionar în optica ideologilor comuniști și comunist în vederile înguste ale legionarilor din exil. Ceea ce nu au înțeles nici unii, nici alții a fost faptul că el se opunea oricărei forme de extremism, prin ceea ce Alexandra Florina Mănescu numește o „paradoxală neutralitate“. Dar acestea sunt nuanțe de bun-simț pe care nu le poate percepe niciun extremist autentic, lipsit de bun-simț. Cel care făcea parte din „generația pierdută“ avea prieteni printre socialiști, liberali, naționaliști, legionari, comuniști, dar se despărțea de ei atunci când observa că simpatiile lor cădeau în exagerări. De asemenea, ca un veritabil spirit deschis, Virgil Ierunca nu cataloga pe nimeni în funcție de originea socială, etnică sau rasială.
această insuficiență în a i se contura un portret definitiv lui Virgil Ierunca a fost cauzată de rapoartele întocmite pe bază de minciuni, erori, deformări, induceri în eroare intenționate – fie din partea surselor, fie din partea „obiectivului“, care știa că va fi delaționat. Un autentic portret i s-a făcut de către un hermeneut care se pricepea nu numai la biografia ideii de literatură, ci și la biografia ideii de om, iar numele său este Adrian „Brătescu“ Marino. Însă un colaborator sinistru mi se pare a fi fost Ion „Dinu“ Deaconescu, care a propus Securității răpirea lui Virgil Ierunca, a oferit soluțiile și datele necesare asigurării succesului unei astfel de operațiuni în plin centru parizian. Toate acestea le aflăm din demersul Alexandrei Florina Mănescu, care (re)deschide dosare de urmărire informativă individuală, de urmărire locală și de urmărire pe țară. Or, știm că regimul comunist s-a folosit din plin în planurile sale de informatori și de agenți, a anchetat persoane arestate, a interceptat corespondența purtată de cel urmărit și de rudele sale.
Prin scrisorile primite de Virgil de la tată sunt exprimate durerea și dorul părinților, cărora nu li se mai dă voie să plece încă o dată la Paris să-l vadă. Aceștia fuseseră însoțiți în Franța de un învățător, agent de influență, care avea rolul de a-l convinge pe exilat să se întoarcă în țară (ceea ce i-ar fi fost fatal). Fiul este rugat să facă tot ce-i stă în putință pentru a veni el acasă și, deoarece nu întreprinde nimic, bătrânul se hotărăște să scrie autorităților. A fost încurajat în demersul său de agentul de influență, care continua să îl asigure că fiul poate veni fără griji la ai săi. Tot el îi ajustează, probabil, limbajul encomiastic de care uzitează nefericitul părinte. Putem citi o astfel de cerere adresată însuși geniului carpatin. Pe atunci, România ar fi fost „condusă de energicul fiu al ei Nicolae Ceaușescu care ca o mamă iubitoare de fii ei, îi va strânge la sânul ei părintesc, iar ei recunoscători își vor da silința ca munca și sârguința lor să corespundă gestului nobil al patriei mame și conducătorului ei plin de demnitate umană. […] Prin aprobarea acestor două mari fapte, veți adăuga la coroana înțelepciunei și bunătății dv. încă 2 briliante strălucitoare care vor lumina și vor rămâne multă vreme înscrise și mult prețuite în analele istoriei neamului românesc“ (pp. 174-175). Bietul tată nu-și închipuia că două briliante mult mai strălucitoare la coroana regelui comunist ar fi fost cadavrele celor doi exilați, pentru a căror suprimare eroul între eroi ar fi făcut totul prin fapte de arme albe.
În fața unor atari demersuri, înstrăinatul fiu își avertiza tatăl să nu persiste în a lua inițiative în numele său, altminteri, cu foarte mare părere de rău, va înceta să-i scrie: „În cazul când ești silit s’o faci, te rog să transmiți celor care te obligă să procedezi la astfel de demersuri, că eu nu voi veni în țară nici când Șahul Persiei m-ar invita personal. Dar nu cred că cineva te obligă, ci acestea sunt inițiativele Dumitale pe care continui să le iei, în ciuda tuturor insistențelor mele de a renunța la ele. […] Știu că erorile Dumitale vin din dragostea prea mare care ne-o porți. Dar această dragoste trebue, cred, să se manifeste în concordață cu dorințele noastre și nu împotriva noastră“ (p. 179). Însă tatăl nu cedează: „Luptă-te, stăruie, scrie personal D-lui Ceaușescu și roagă-l să se îndure și să aprobe venirea voastră pe la noi. În caz că nu vă veți interesa, noi nu vom înceta rugămințile noastre până ce nu vom reuși, căci n-am omorât pe nimeni să ne chinuie. Atât, o spunem răspicat! Altminteri viața noastră e zadarnică“ (p. 183). Ei nu au omorât pe nimeni, ceea ce nu se poate spune și despre slugile regimului ceaușist. Altminteri, viața lor ar fi fost zadarnică.
aș fi curios să aflu reacția Alexandrei Florina Mănescu la citirea unor pagini din alt jurnal, unde o anumită însemnare nu este făcută în spiritul celor citate mai sus: „Vorbit cu Ierunca, m-a sunat tot ieri să-mi spună că va trimite datele lui și ale d-nei M.L. pentru DSR, mi-a cerut însă să evit a-i pune numele la naștere (Untaru), de care zice că s-a scuturat și n-ar mai vrea să intre în circulație că prea ar fi urât! Nu înțeleg această pudi bon derie românească a numelor, când în alte limbi te poți chema «cioară» și să fii un mare scriitor, ori altfel, de loc infamant pentru personalitatea (artistică, publică, politică cum o fi ea). Îi arăt că aș fi de acord, dar ce facem cu părinții? Le omitem și lor numele, ori îl punem și atunci inadvertența poate nedumeri pe cititor și poate duce chiar la ideea că era un copil natural! Râde și îmi cere să se mai gândească“ (Mircea Zaciu, Jurnal, 6, Ed. Limes, 2020, p. 29). Doar monografa ar putea să ne spună cine umblă aici cu cioara vopsită.
Asemenea Monicăi Lovinescu, autorul cărții Trecut-au anii a murit împăcat cu trecutul, dar neîmpăcat cu prezentul și, poate, nici cu viitorul. Nicolae Manolescu este citat cu o părere a sa în privința lipsei unei diagnosticări exacte a decesului celor doi soți: „Nu se știe exact de ce boli au suferit, unul ca și celălalt, și din ce cauză au murit“ (p. 68). Duc această constatare mai departe și spun că, dacă nu se știe din ce cauză au murit, se știe pentru ce cauză au trăit. „Trădătorul de patrie“ Ierunca a dedicat totul Țării (scrisă de el mereu cu majusculă): cariera, opera (în toată diversitatea ei), bunurile, sănătatea și liniștea. Celor care îi reproșează că nu are operă literară, li se poate replica prin mărturisirea: „[…] există o datorie de a te pierde prin obsesia românească pentru a te mântui față de tine prin această pierzanie ce aduce a blestem. […] Când mă gândesc la Mircea Vulcănescu, scuip pe orice bibliografie posibilă a «operei» mele literare (s. a.)“ (p. 312).
După cum și-a dorit autoarea, studiul său este unul justificat, persuasiv, logic, documentat și necesar. Ea deplânge faptul că există cărți, reviste și documente care au aparținut cândva familiei de exilați și care astăzi sunt comercializate sub protecția anonimatului. Nu este lucru de mirare într-o Țară (aceeași majusculă a înstrăinatului scriitor) în care nu s-au găsit două bulevarde care să poarte numele marilor personalități ale exilului românesc. Dacă recitim cu atenție cartea de față, putem afirma că știm aproape totul despre Virgil Ierunca, grație acribiosului demers al cercetătoarei. Consider că oricine va scrie pe viitor despre el copiind cu superficialitate și făcând abstracție de cele descoperite de Alexandra Florina Mănescu va dovedi lipsă de seriozitate profesională și de neracordare la stadiul actual al cercetării vieții marelui exilat. Iar cartea Aproape totul despre Virgil Ierunca este o primă referință.