Pâinea, vinul și murăturile

Simona-Grazia Dima face parte dintre puținii autori ai generației 90, numărabili pe degetele unei mâini, care și-au putut marca debutul editorial înainte de 1990. Și anume în 1985, cu versurile din Ecuație liniștită. Situația atipică e dovada unei precocități deosebite, dar și a unei tenacități, știind ce dificultăți presupunea debutul în volum, mai ales după 1982. La fel de puțin întâlnită între membrii acestei serii literare este situația unei autoare de poezie, cu numeroase volume și succese în arta sa, de a scrie critică și eseu. Dacă am numărat bine, Pâinea și vinul vieții (Editura Tracus Arte), este al cincilea astfel de volum, intercalat între 12 titluri de poezie și destule traduceri. Congenerii Simionei-Grazia Dima, mă refer la cei impetuoși în poezie, au rămas la ea (ca Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu), au virat către proză (Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu) ori teatru (Saviana Stănescu), dar nu și-au exercitat, decât rar și discontinuu – câte o acoladă amicală –capacitățile hermeneutice asupra textelor unor confrați.

Eu ader la programul Simonei-Grazia Dima și am afinitate față de un demers pe care îl consider necesar: lectura de către practicanții poeziei a încercărilor altor poeți, interpretarea lor, expunerea publică a concluziilor privind sensul și valoarea lor. O asemenea abordare – care este însă și o chestiune de temperament – aduce foloase însemnate pentru cel care și-o asumă, ca și pentru obște. Căutând să înțeleagă și să explice elementele scrisului altor autori lirici, adesea în contradicție cu propria-i viziune, poeta Simona-Grazia Dima îndeplinește o „gimnastică“ benefică sieși, se educă după principiul lui Seneca: Docendo discimus. Iar un astfel de antrenament este fertil doar dacă se produce în scris, în volume precum acesta, și nu verbal, în ocazii publice precum lansările de carte unde se spun multe, iar exagerările se diluează în lichidele care încheie manifestarea.

În al doilea rînd, beneficiul comentării poeziei de către cei care o scriu se revarsă asupra celor comentați. Ei pot conta din start pe o anumită empatie. Cel care se luptă el însuși cu sintaxa poetică e predispus să înțeleagă mai bine reușitele și scăderile unui tovarăș de suferință care nu e pentru el doar o reptilă propusă disecției. E de presupus, și cronicile Simonei-Grazia Dima o atestă, că poetul-cronicar e mai dispus să cerceteze fiziologia numitei vietăți, cât ea dă încă din coadă, decât anatomia ei, după eviscerare.

În ultimul rând, dar deloc cel de pe urmă, publicul se va bucura de o lectură, poate nu mai atentă, dar mai palpitantă, din partea unui poet care se îndeletnicește, cot la cot cu el, cu descifrarea textului decât de una catedratică și aulică. Chiar cred asta și de aceea practic, ca și Simona-Grazia Dima, cronica de întâmpinare. Simona-Grazia Dima găsește satisfacție și resurse largi ale empatiei despre care vorbeam, căutând explicațiile cele mai verosimile ale funcționării rețelelor neuronale din poezia altor poeți, pasionată evident de detectivistica înțelesurilor, de inferențele pozitive și negative ale versurilor. Poeta-exeget, pe lângă finețea uneltelor – din trusa ei lipsind barda și ferestrăul – deține experiența superioară a propriei practici în domeniu. Ea nu doar intuiește procesele creatoare, ci le verifică prin raportare la propria căutare. Astfel poezia nu este simplă hrană, pâine și vin pentru ființare, ci, cu aceleași alimente, o euharistie, un act spiritual mai presus de subzistența trupului.

Unde mă despart de Simona-Grazia Dima este în modul de elaborare și înfățișare a textului critic. Consider că o cronică de întâmpinare nu este ținută neapărat să fie eterică, evanescentă, plină de vocabule complicate, dar goală de vorba ruptă din viață. Altfel ajungem, chiar cu poeți nu de prima mână, nici de a doua măcar, pe care Simona-Grazia Dima îi citește cu pilduitoare răbdare și înțelegere – străine mie – într-un rai aseptic, dar și insipid. Cititorul se va simți, după o vreme, asemenea Sfântului Sisoe al lui Topîrceanu, prea îndestulat de nectar și ambrozie, fiind gata să dea Paradisul pe un castravete murat. Pâinea și vinul aparțin vieții, cum însăși poeta spune, nu doar împărtășaniei duminicale. Faptul că în două sute de pagini referitoare – am spus – nu doar la poeți eminenți, n-am întîlnit nicio vorbă, nu zic buruienoasă, dar măcar sanchie, m-a întristat.