Reacționăm cu mare întârziere la o apariție editorială care, deși concretizată în Cehia, ar fi trebuit să reprezinte un eveniment de mâna întâi în primul rând pentru români și pentru România. Cu amabila permisiune cititorului, fiind vorba despre aspecte pentru noi extrem de sensibile și persoane nouă foarte dragi, vom reduce la minimum aspectele factografice consemnate în acest material, încercând a ne rezuma la comentarii privind aspectele strict „profesionale“ (de traducere, stilistice, eventual tematice etc.) ale subiectului. Așadar, ca să isprăvim cât mai repede cu lucrurile care au constituit întotdeauna coșmarul de noapte și de zi al spiritelor dezordonate, să menționăm că este vorba despre o superbă antologie de autor a Anei Blandiana, apărută anul trecut la Praga sub titlul Řeka s jediným břehem (Râul cu un singur mal), în tălmăcirea uneia dintre cele mai distinse și apreciate româniste pe plan european, Libuše Valentová, o mare iubitoare a literaturii, limbii și culturii române, a României în general, personalitate de prim rang a culturii din țara sa şi din țara noastră.
În acest context, este cunoscută, de asemenea, pasiunea intensă a distinsei româniste pentru opera a numeroși autori români a căror operă a tălmăcit-o și a promovat-o în spațiul literar ceh /cehoslovac, un loc de frunte ocupând, printrei ei, Ana Blandiana. Cu o tenacitate și un curaj pentru care orice formă de admirație „pasivă“ reprezintă o răsplată insuficientă și neconvingătoare, Valentová (pe atunci ea însăși tânără și incomodă luptătoare împotriva statu-quo-ului „normalizant“ care îi pietrificase țara şi societatea) nu s-a sfiit să o susțină și să o promoveze pe marea noastră poetă inclusiv în perioada în care, din cauza unui curaj nebunesc, dar în aceeași măsură superb și cu forță de exemplu dinamizant și stimulativ pentru aceia mai puțin dispuși a scoate capetele din nisipul liniștii egale cu soia, autoarea era pusă la index de regimul ceaușist și „beneficiară“ de domiciliu forțat. Pe scurt, prietenia dintre autoare și traducătoare se pierde în negura toxică a comunismului anilor 70-80 ai secolului trecut, care sufoca în egală măsură Cehoslovacia și România.
Poate că ar merita totuși menționat măcar faptul că negura cenușie a Normalizării cehoslovace permitea măcar o bășcălie de suprafață la adresa regimului (a se vedea secvențele, altfel inocente, din – la noi – îndrăgitul serial Arabela în care un cadet din marina unei țări fără ieșire la mare ridiculizează zece generali de miliție prin simplul fapt că nu știe pe care să-l salute mai întâi, întrucât în viața lui nu văzuse atâtea „stele pe șepci“ la un loc). În timp ce întunericul profund și impenetrabil al „societății socialiste multilateral dezvoltate“ și al „înaintării României spre comunism“ nu admitea decât propria-i proslăvire perpetuă și prosternare în fața propriilor portrete, pe oricine ar fi reprezentat acestea.
Prietenia s-a dezvoltat în mod firesc după căderea comunismului, odată cu evoluția ambelor țări (devenite trei odată cu divizarea fostei Cehoslovacii în cei doi subiecți ai fostei confederații) pe parcursul unor tranziții post-comuniste în mod (oarecum și relativ) egal de dificile, iritante și dezamăgitoare, al speranțelor potențat de proporționale și logic de comparabile legate de admiterea în NATO și UE și al adaptării la noile, fluidele și imprevizibilele realități neo-comunitare. De-a lungul acestor ani, Ana Blandiana a vizitat Cehia în mai multe rânduri: printre altele, a participat la Congresul mondial al Scriitorilor (PEN) din 1999, după aceea a urmat o prezentare a Memorialului Sighet la Praga, în 2019 au avut loc lecturi la un festival literar desfășurat la Brno și la Ostrava, iar anul acesta poeta a fost invitată la Târgul de Carte de la Praga. La rândul său, traducătoarea a vizitat în repetate rânduri România, participând la diferite conferințe sau simpozioane cu teme legate de limba, literatura sau cultura română. Rezultatul dincolo de cimentarea prieteniei dintre autor și tălmăcitorul acestuia într-o limbă străină, a atins și a înglobat aspecte încă și mai profunde, precum cunoașterea de către fiecare dintre ele a mediului social și a realităților istorice, politice și culturale în care trăia cealaltă, dinamica sensibilă și complexă a acestora la nivel micro- și macro-istoric. Iar acest aspect este, probabil, cel care determină ritmul și atmosfera colaborării dintre cele două personalități – fiecare în domeniul său – ale culturii europene.
Pe de o parte, este evident că traducătorea nu are cum să nu cunoască acel esențial Landeskunde de unde provine autoarea, cunoașterea adâncită a limbii române de către Libuše Valentová se datorează (în afara unei vieți întregi dedicate studiului adâncit de specialitate „strict“ filologică) și unui studiu la fel de profund și de îndelungat al literaturii, istoriei și, în general, culturii române, cu un accent deosebit pe epoca modernă și contemporană. Iar această erudiție a tălmăcitorului în ale românismului este evidentă la fiecare pas, începând cu alegerea extrem de rafinată, adesea surprinzătoare chiar și pentru cehi, a vocabularului utilizat în limba-țintă, a la fel de neașteptatelor conexiuni și asocieri de cuvinte, dar și de sensuri, adesea „inventând“ expresii sau locuțiuni care nu numai că exprimă în mod ireproșabil gândurile, ideile și intențiile autoarei, dar se și integrează în mod convingător în sistemul limbii cehe. Aș argumenta aici prin însuși titlul antologiei, Râul cu un singur mal, a cărui extrem de inspirată traducere în cehă, Řeka s jediným břehem, subliniază conotația morții dintr-o perspectivă cel puțin la fel de complexă precum originalul, oferind în plus o interpretare la care varianta în limba română ar putea mai greu să trimită: anume accentul semantic mult mai puternic pe ideea de mal decât pe noțiunea de râu, motiv din care nu puțini exegeți au înțeles titlul – mai ales datorită utilizării instrumentalului și a adjectivului jediný (singurul, numai unul) – sub forma Singurul mal al râului / Un singur mal pentru râul acesta etc.
Nu este cazul să deducem de aici că Valentová ar fi creat o limbă nouă numai pentru această antologie de autor a Blandianei. Acolo unde limbajul autoarei este direct și civil, iar forța textului constă în dimensiunea sa metaforică, traducătoarea știe să exprime lucrurile în același registru și cu o forță comparabilă a împărtășirii sensurilor și a descifrării (strict în sistemul și prin mijloacele poeziei) a metaforelor complexe din original. Or, așa cum se știe, tocmai aceasta este una dintre trăsăturile de bază ale creației poetei: exprimarea sublimului cu ajutorul banalului aparent. Iar traducătoarea a intuit perfect și acest aspect, găsind mijloacele de a-l transpune în limba-țintă.
Pe de altă parte, forța unei antologii de autor, capacitatea sa de a convinge cititorul dintr-o altă țară și de o altă limbă decât acelea ale autorului, depind în mare măsură de capacitatea autorului de a da bunul de tipar în deplină cunoștință de cauză și pe un „produs finit” a cărui rotunjime finală să reprezinte o formă a desăvârșirii artistice și într-un teritoriu cultural străin. Este foarte bine, desigur, atunci când experiența (cu cât mai profundă, cu atât mai bine) a traducătorului precizează această formă finală a antologiei, dar, ideal este atunci când autorul însuși este un cunoscător adâncit al peisajului cultural, social și chiar politic din țara în care urmează să îi apară antologia, aceasta ajutându-l nu numai să intuiască efectul viitorului volum asupra publicului local, dar și să finiseze, să lustruiască aspectul final al acestui opus (pe care, dincolo de orice și indiferent de limba în care vede lumina zilei, semnătura principală rămâne, totuși, a lui), în așa fel încât acesta să vibreze în fază nu numai cu așteptările cititorului străin, dar și cu intențiile inițiale ale autorului. Or, ce altceva ar fi putut-o ajuta mai bine pe Ana Blandiana în evaluarea și precizarea formei „produsului finit“ decât cunoașterea profundă a realităților central- și est-europene, a cărei expresie de cea mai înaltă ținută este Memorialul de la Sighet? Aproape că este superfluu să adăugăm că unul dintre vizitatorii cei mai pasionați ai Memorialului, la care a fost prezentă aproape în fiecare an, se numește Libuše Valentová.
O expresie mai puțin obișnuită a acestei atât de armonioase colaborări între autoare și traducătoare este structura în sine a antologiei: deși se propune o secțiune profundă și substanțială prin creația poetei, surprinzând motivele fundamentale și o imagine convingătoare, continuă, lipsită de sincope a evoluției acesteia, selecție este „doar“ tematic și stilistic exhaustivă, nu și formal completă, din ea lipsind (nu multe, dar nici puține) volume a căror absență ar putea să șocheze (printre ele, chiar prima carte publicată de Blandiana – și trebuie spus că nu sunt singurul exeget care a remarcat acest lucru.) Aparentul paradox se explică prin alegerea de comun, de către autoare și traducătoare, a acelor volume și poeme cu adevărat reprezentative, care reflectă, fie și pe un spațiu mai restrâns, dar la fel de fidel și poate chiar mai convingător, evoluția ca autor a Blandianei pe parcursul a aproape șaizeci de ani de carieră, dar proiectați tematic și stilistic în principal în volumele din ultimele două decenii, asupra cărora se concentrează antologia.
Alți recenzenți au pus în legătură această alegere cu vârsta autoarei (și poate, și a traducătoarei) și, în acest context, cu mutarea accentului, în creația primeia, de pe tema dragostei pe aceea a morții, aspect pus – ce-i drept, la obiect – într-o (altfel destul de superficială) legătură cu evidenta – și aici deja amintita – dimensiune escatologică dominantă în titlu. În opinia noastră, explicația – deși, repetăm, greu de combătut în principiu – este un pic pripită și, în mod sigur, prea puțin – și prea puțin convingător – argumentată.
Rămânem la convingerea că motivul principal al concentrării antologiei asupra ultimelor două decenii din creația poetei se explică și altfel (și poate mai profund) decât prin rapelul imediat la trimiterile escatologice (fie ele la nivelul Dichtung-ului sau al Wahrheit-ului).
În plan stilistic, așa cum am menționat deja, cele două decenii asupra cărora se concentrează antologia refac (nu neapărat „în mic“, ci, pur și simplu, pe un spațiu mai restrâns fizic, dar în niciun caz mai redus spiritual, intelectual și artistic) evoluția întregii cariere a poetei; este evident că această proiecție concentrată – de sine și în sine, într-un sine mai adunat, mai plin, dar în niciun caz mai limitat – a reprezentat un challenge atât pentru autoare, cât și pentru traducătoare, și ambele au făcut față cu brio acestui provocator, dar dificil exercițiu stilistic; prea puțin a fost analizat, din această perspectivă, elementul tematic: Blandiana și-a propus – și a reușit – să se regăsească integral într-o serie de volume care, rând pe rând și încetul cu încetul, s-au îndepărtat tot mai mult de atmosfera celor apărute pe vremea socialismului; pariul cu sine al poetei a fost că aceleași lucruri se pot exprima și în condiții social-politic-istorice (mă rog, ceva mai) „normale“ decât o dictatură de extremă stânga a unor analfabeți cu pretenții demiurgice; ceea ce poeta reușise acum 30-40 de ani să sugereze prin intermediul unui șir întreg de metafore „de acoperire“, aluzii, trimiteri, asocieri și „șopârlițe“ menite a dribla vigilența tovarășilor de nădejde din departamentele de cenzură politică și „morală“ a literaturii, a artei și a vieții, se putea spune prin mijloace – trebuie spus, literare, chiar în mult mai mare măsură literare decât subterfugiile de natură mai degrabă politice decât artistice la care erau nevoiți autorii să recurgă pe vremea socialismului – dar în primul rând normale, specifice unei societăți, dacă nu perfect funcționale și pe deplin democratice, cel puțin deschise și în limitele căreia este posibil, dacă nu să schimbi lumea, cel puțin să urli cu toată gura că ea nu este nici pe departe așa cum ar trebui să fie; repetăm, este un pariu pe care, spre deosebire de mulți alți autori lansați, crescuți sau apoteozați pe vremea socialismului, Ana Blandiana l-a câștigat: ea a dovedit că este în stare să scrie cel puțin la fel de bine – și despre aceleași lucruri, dar și despre multe altele – și în condițiile unei societăți care și-a pierdut forța și siguranța furnizate de dimensiunea dictatorială, să se adapteze unor condiții care, în ciuda tuturor deformațiilor și imperfecțiunilor, făceau parte dintr-o anumită formă a normalității; cu riscul de a plictisi sau a irita, repetăm că acest aspect ne pare mult mai important decât legătura în linie dreaptă dintre vârsta autoarei și motivul morții prezent în creația sa târzie; cei care au crezut că rezolvă ecuația prin această formulă simplistă nu au ținut seama de prezența perpetuă a dimensiunii sociale, politice și în primul rând civice în creația celei care, cu 31 de ani în urmă, a creat Alianța Civică și partidul care urma să-i preia numele și principiile; subliniem că nu ne propunem să polemizăm cu nimeni – și cu atât mai puțin cu recenziile-standard de tip ipoteză-demonstrație-concluzie-that´s all folks-tadaaaaaam, de care volumul analizat aici a avut parte până peste cap –, dar, și dacă ne vom plasa cu toată bunăvoința și bună-credința în ipoteza absolutist-escatologică a confraților care reduc această antologie la înlocuirea motivului dragostei cu acela al morții, nu putem să nu observăm că, în viziunea Blandianei, moartea nu reprezintă acea formă stresantă și obsedantă de identificare cu sfârșitul absolut, iremediabil, ireversibil, specifică mai ales culturilor europene și coloniale; dimpotrivă, dacă nu se mai simte în largul său pe „acest“ mal al râului, autoarea-personaj întrezărește viitorul într-o perspectivă cu totul diferită: se simte ca o pasăre călătoare pe punctul de a emigra; dar unde emigrează păsările călătoare? nu cumva spre zări mai calde?
„Jsem tu jaksi nepatřičně,
jako ptáci,
kteří přece musí odletět
do teplých krajů.”
Cu tot respectul, nu vedem nimic escatologic în această superbă mărturisire a eu-lui suspendat între două lumi care se urmează într-o succesiune fi rească a secvențialității, a trecerii, a evoluției; este aproape o declarație de credință amintind de viziunea estivală a morții la Coșbuc:
„Naturo, în mormântul meu
e totul cald, căci e lumină!“
Pe scurt, atât minunata poetă, cât și subtila sa traducătoare (în treacăt fie spus, ea însăși poetă de mare talent și profundă sensibilitate, dar și neobișnuită modestie) au gândit și alcătuit o antologie care să depășească nu numai așteptările de moment ale criticii și ale publicului (chiar și ale celui avizat), dar care să se profileze ca o operă în sine de o originalitate și profunzime puțin întâlnite (nu numai) la acest (etern) început de mileniu.
În anul 2019, am avut onoarea și plăcerea de a modera două evenimente a căror invitată de onoare a fost Ana Blandiana: unul dintre ele în luna iulie, în orașul Ostrava din Moravia de Nord, în cadrul festivalului literar Luna Lecturilor de Autor (ediție la care România a fost invitat de onoare) și, în toamna aceluiași an, la Muzeul Literaturii Române din București, în cadrul ecourilor mai sus menționatului festival. Cu ambele ocazii, distinsa poetă s-a referit la volumul (pe atunci, în pregătire) la care lucra alături de Libuše Valentová. Ne-a impresionat, în ambele cazuri, o afirmație a cărei profunzime a fost egalată numai de sinceritatea acesteia: „Pregătesc o antologie în Cehia, împreună cu Libuše. Nu va fi una obișnuită și sper ca atât publicul, cât și… și… toți ceilalți… să o perceapă și să o… să o accepte ca atare.“
Credem că nicio altă descriere nu ar putea caracteriza în mod mai potrivit – până acum, cel mai nou – rezultat al colaborării dintre o excepțională poetă româncă și nu mai puțin minunata sa traducătoare.