Dune, capodopera lui Herbert Frank, în ciuda unui epic generos este un roman cu numeroase sugestii, cu deschideri inițiatice, cu propria sa filozofie, alcătuit din ceea ce François Lyotard numea „grandes histoires“, discursuri încetățenite în imaginarul occidental, și în acest caz universal, la propriu. În romanul său, Herbert Franke face din „mirodenie“, în același timp o substanță cu virtuți psihotrope, un combustibil esențial pentru deplasările intergalactice, o sursă a puterii, ceea ce era cândva piperul adus de Vasco da Gamma, ceea ce reprezintă astăzi metalele rare, denumite și „pământuri rare“, esențiale pentru industria aeronautică, componente ale motoarelor electrice, ale computerelor și ale telefoanelor mobile. Planeta Arrakis este singurul furnizor al „ mirodeniei“, de aceea cel care o exploatează în regim de monopol, casa Harkonnen, sunt și cei mai bogați oameni din univers. Dennis Villeneuve își începe filmul într-un mod emblematic, cu o reflecție referitoare la frumusețea deșertului, înșelător discurs pentru că ne introduce nu în miezul unui poem, ci al unei saga a ferocității, în universul unei puteri coloniale care dispune abuziv de resursele locale deținute de populația băștinașă, aflată pe o treaptă tehnologică inferioară și purtând un război de guerillă în deșert pentru protejarea „mirodeniei“. Un astfel de episod dintr-o luptă fără sorți de izbândă este prezentat în regim ilustrativ. Numai decizia împăratului face ca Harkonnenii să se retragă pentru a face loc unui nou „administrator“, Casa Atreides, numai că investirea noilor stăpâni face parte dintr-un joc politic complex și nemilos. Prima mutare din filmul lui Villeneuve decurge cu bine, într-un interval scurt de timp, majoritatea personajelor esențiale sunt introduse în scenă, prieteni și dușmani, familia regală și personajul central, Paul Atreides (Timothée Chalamet) împreună cu familia sa, tatăl, ducele Leto Atreides ( Oscar Isaac) și mama, Lady Jessica (Rebecca Ferguson), cu care regele are o legătură liberă de matrimoniu. Toate tensiunile din familia Atreides sunt lăsate să respire liber, o relație bună tată-fiu, dar înconjurată de presiunea marilor provocări și amenințări, o relație complicată mamă-fiu dictată și ea de forțe politice dată fiind apartenența mamei la un ordin monahal, Benne Gesserit, exclusiv matriarhal, care căută prin numeroase filtrări eugenice o „minte“, pe Ales, un fel de Mesia, forjat în retortele maeștrilor ordinului. Aparținătoarele ordinului pot decide sexul propriului copil. Atmosfera la palat dobândește penumbre conspiraționiste, se adumbrește cu visele obsedante și alarmante ale lui Paul Atreides, cu anxietatea nedisimulată a mamei care dorește să testeze „Vocea“ fiului inițiat în „the Way“, Calea, asemeni cavalerilor Jedi, doctrină și practică a puterii minții, cu nervozitatea tatălui conștient că misiunea încredințată vizează testarea capacității de a face față unei imense provocări, cu un atentat eșuat al Harkonnenilor. Există și personaje stenice, Duncan Idaho (Jason Momoa) și Gurney Halleck (Josh Brolin), aflați în slujba regelui, menite să dea senzația că lucrurile se pot așeza în bună rânduială, există și un lider al Fremenilor precum Stiglar (Javier Bardem) pentru a anunța un alt fel de a fi și a acționa propriu acestor oameni ai deșertului, pe care îi recomandă numaidecât ochii de un albastru intens, rezultat al interacțiunii cu mirodenia utilizată ca substanță psihotropă. De cealaltă parte a puterii se află Glossu „Beast“ Rabban interpretat de impozantul Dave Bautista, dinspre care emană o violență neîncăpută într-un singur trup, și mai ales șeful casei Harkonnen, supraponderalul și flotantul baron Vladimir Harkonnen (Stellan Skarsgård), cu o carnație malignă de ciupercă și o masivitate pahidermică, onctuos și monstruos, dar și șefa ordinului Benne Gesserit, Mohiam (Charlotte Rampling), care ascunde în vălurile funebre un chip mumificat-litificat de sibilă nemiloasă. Puterea transpiră prin toți porii în aceste personaje cu agende complicate, unde lăcomia se însoțește cu brutalitatea sau cu versatilitatea, cu vizionarismul unor proiecte faustice. Intenționat Villeneuve a apelat la un clarobscur punctat de zgomote cavernoase, ieșite din cine știe ce plămân-orgă, ca una dintre acele trompete ale Ierihonului. Palatul de pe Arrakis considerabil diferit de cel lăsat pe planeta mamă, este unul sumbru, accentuat de decorurile metalice de navă spațială, și de umbrele lăsate de „falnicele bolți“. Imaginile sunt de o majestate care face parte dintr-o coregrafie grandioasă, din montările intergalactice ale unor forțe surplombate, revărsate, precum baronul Harkonnen, amintind de Războiul stelelor al lui George Lucas cu deosebirea că arhitectura și designul au ceva minimalist, iar coregrafia ceva din universul culturii japoneze. Numai că injecția de optimism și umor pe care Georg Lukacs o administra constant în filmele sale lipsește aici, excepție făcând câte-o glumă firavă fără buchet. Avem, în schimb, cortegii haute couture, ceremonii fastuoase, umbre cavernoase, costume militare elegante, figuri înălțate de accesorii suspendate, cu o eleganță funerară, sicofanți palizi dați parcă cu pudră de orez, un baron Harkonnen desfășurat pe verticală ca un balon umplut cu heliu levitând, look-uri stranii, mefiente, de androgini, preotese ale unui cult ale apei, cu un pronunțat profil islamic în formele gesticulante ale adorării, în genere un sincretism exotizat, design datorat lui Patrice Vermette. Paul Atreides își ia informațiile despre Fremeni, locuitorii de drept al planetei Arrakis dintr-o carte cu conținut etnografic și un material holografic despre modesta agronomie arrakiană, așa cum ai studia populația băștinașă din pădurile amazoniene. Într-un fel, te poți conecta prin numeroasele sugestii, nu neapărat desemnate ca aluzii de către regizor, la lumea contemporană. Asocierile se pot prinde din zbor, imperialismul galactic distrugător de republică din Războiul Stelelor există și aici într-o formulă mai apropiată de o medievalitate atemporală, așa cum există toate aceste populații ale unui Orient Mijlociu naturalizat arrakian. Bunii și răii sunt clar precizați, realtivizările sunt prohibite. Forme de viață tribale intră în coliziune cu mari imperii, cu conchistadori galactici, Cortezi cruzi ai religiei banului, în spiritul ciocnirii civilizațiilor așa cum o teoretizează Samuel Huntington. Villeneuve ține bine în mână firul narativ, povestea curge, călătorim duși de vântul epicului, niciodată filmul nu devine static, momentele de reflecție sunt alternate cu cele în care avem acțiune. Avem o reprezentare în spiritul școlii americane de film, hollywoodiană în cele din urmă, pentru că un blockbuster trebuie să mustească de acțiune și de colosal. Numai că Villeneuve este și regizorul care a făcut Blade Runner 2049, unul fastuos-baroc, un sequel, cu un personaj, vănătorul de recompense, interpretat de Ryan Gosling, enigmatic, interiorizat, mai sofisticat decât cel al lui Ridley Scott, interpretat de Harrison Ford. Acest caracter enigmatic plutește asupra unora dintre personaje, dar, în esență, este focalizat pe junele Paul Atreides. Din păcate, în rolul de adolescent care se ridică treptat și ezitant la dimensiunea unui imperativ destinal, Timothée Chalamet nu face față rolului mesianic, rămâne cantonat într-un to be or not to be care la un moment dat devine ușor iritant precum scărpinatul coșurilor pubere. Și aici sesizăm decorativismul multora dintre aceste figuri, poate cu excepția unui tată prizonier al îngrijorărilor, vulnerabil, nesigur, sau a figurii spiritualizate până la nevroză a unei mame care altfel deține puteri considerabile. Efortul regizorului a fost de a da consistență filmului și prin altceva decât acest festin al imaginii care riscă o saturare, cu care evident impresionează. Acțiunea epopeică este motorul filmului neîndoielnic, dar Villeneuve știe că trebuie să împingă în față niște personaje mai complicate prin rapel la interioritate, emoție, reflecție. Este ceea ce încearcă să facă cu acești atreizi-atrizi, și anume o dramă cu parfum de tragedie antică și de mirodenie științifico-fantastică. În orice caz, ne aflăm departe de Dune (1984) al lui David Lynch.