Al treilea roman al lui Romain Gary, Marele vestiar, este unul care propune o repunere în dezbatere, prin prisma unor personaje care își asumă marginalitatea socială sau morală, a identității și evreității proprii. Venit în Franța la vârsta eroului Luc Martin de la începutul romanului, la paisprezece ani, Romain Gary se desparte de Roman Kacew, copilul născut la Moscova, cu rădăcini evreiești și tătare, hălăduind prin Lituania și Polonia, pentru a se stabili la Nice. Roman Kacew pare să fi murit, probabil, afirmă undeva prozatorul, între timp înrolat în Forțele Aeriene Franceze Libere, un om care a refuzat armistițiul lui Pétain și care a ales să se alăture Rezistenței într-o escadrilă de bombardiere. Mărturie stă, în acest caz, romanul autobiografic Promisiunea zorilor, publicat în 2018 la Humanitas Fiction, o lucrare de o delicatețe atipică lui Gary, dar de o poeticitate răsfrântă și în celelalte romane. Din aceeași Rezistență provine și Luc Martin, personajul principal al Marelui vestiar, fiul unuia dintre cei uciși la terminarea războiului, care se vede nevoit să nu se lase învins, să reziste. Societatea postbelică, profund dezumanizată, îl aduce în preajma unui șarlatan în vârstă, Vanderputte, care îi oferă găzduire alături de alți doi adolescenți orfani, Léonce și Josette. Acesta este cadrul în care, dezorientat într-o societate lipsită de repere, Luc devine membru al unei bande de adolescenți care se ocupă cu trafic, furturi, prostituție.
Marele vestiar a apărut de curând în limba română, în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, în traducerea Adinei Dinițoiu, critic literar specializat în literatura franceză și francofonă, care a mai tradus și din Raymond Aron și Françoise Sagan. În ciuda faptului că a fost scris în urmă cu 73 de ani, se resimte prospețimea scriiturii și apăsătoarea problemă a umanității ultragiate, dar se simte și amprenta stilului inconfundabil al lui Romain Gary, în care brutalitatea și dantela poetică nu se resping. În limba română romanul curge fără sincope, putându-se prezenta chiar și în limitele jocului de cuvinte care a însoțit, servind drept cheie de lectură, ediția Gallimard: Le grand vestiaire citit ca Le grand bestiaire, nu numai în acord cu procesul de animalizare a personajelor, prin ochii adolescentului Luc Martin, dar și în cel al dez umanizării acestora, al dezbrăcării de orice reper moral și al păstrării doar a hainelor asimilabile unor roluri, într-un uriaș vestiar pe care omenirea l-a părăsit treptat, din care a ieșit complet, lăsând locul caricaturalelor pseudo-entități textile:
Camera lui se transformase astfel, încetul cu încetul, într-un vestiar: de cum intrai, erai înconjurat din toate părțile de paltoane ce atârnau pe spetezele scaunelor, de vestoane stâlciate, de pălării aruncate peste tot și nenumărate perechi de mănuși părăsite. Erau toate așezate cu grijă în jurul patului, pe care păreau să-l contemple, și evocau irezistibil o omenire distantă, invizibilă, a cărei caricatură și în același timp încarnare păreau să fie. De fiecare dată când intram în cameră, o stare ciudată punea stăpânire pe mine și abia așteptam să plec de acolo. Mă uitam cruciș la vestiarul acela uriaș, la mulțimea de paltoane, pălării și vestoane care înconjurau patul și-mi ziceam: bătrânul trebuie să aibă cu adevărat nevoie de companie. Stârnea în mine o compasiune stranie și în același timp un dezgust de care nu puteam scăpa. De mai multe ori l-am visat noaptea. Odată, mi-a apărut sub forma unui șoarece. Era ascuns într-un colț, pe un morman de haine vechi, își mișca mustățile și se uita la mine (pp.163-164).
Vestiarul se extinde la nivelul întregii umanități, dispărute din carte, în care o serie de creaturi sordide, ridicole în tabieturile lor, purtătoare ale unor haine și ale unor măști, impun o normă. O normă a imitației. Pe de o parte, după o umanitate absentă, disipată, evaporată, pe de alta după o nouă realitate care se impune, cea a cinematografiei, care acaparează prin eroi și modele. Puterea imitației este cea care domină lumea-vestiar. Tinerii, inspirați din filmele americane cu gangsteri, în prim-plan cu Humphrey Bogart și Lauren Baccall – o actriță americană cu rădăcini evreiești din Polonia, Franța, România și Germania –, nu imită modelele de succes ale actorilor, ci parcursul ezitant și brutal al personajelor, spre deosebire, de exemplu, de eroul lui Andreï Makine din Pe vremea fluviului Amur, care găsește în filmele cu Jean-Paul Belmondo drumul spre Occident, spre civilizație. Această lume a imitației descrisă în paginile romanului devine una în care vestiarul se impune. În paginile finale ale cărții, Vanderputte devine Gestard-Feluche, simplul veston ponosit în care s-a pierdut sinistrul delator.
Povestea este redată prin ochii inocenței supuse nemediat alterării morale, prin ochii lui Luc Martin. Personajele sunt creaturi ridicole și fluide, care migrează prin faptele lor murdare și printr-un soi de candoare (o aură pe care le-o dă Luc în interpretarea faptelor, hotărât să salveze și să se salveze, să se întoarcă la umanitatea pierdută, raportându-se mereu la exemplul și faptele tatălui său) în hainele din vestiarul gol al lumii. Luc descoperă treptat dezumanizarea, de la ridicolele întâmplări din primele pagini, cum ar fi dialogul puștiului al cărui tată colaborase cu naziștii cu ministrul care se aștepta ca el să fie fiul unui luptător din rezistență, până la deconspirarea adevăratei fețe a lui Vanderputte. Momentele de maximă gravitate sunt prezentate cu ironie. Situațiile devin grotești. În raport cu grotescul întâmplărilor, substanța de contrast la care apelează Gary este inocența adolescenților, obligați să se adapteze la mediu, la tranziția fără repere a Franței imediat postbelice. Chiar dacă Promisiunea zorilor este răspunsul asumat al raportării la propriul trecut, Marele vestiar pare să fie lucrarea care a pregătit asumarea confruntării cu propria identitate. Marele vestiar este, așadar, și un roman care ridică problema evreității lui Gary, atinsă în pagini în care grotescul și inocența coexistă: menținerea în ambiguitatea interpretării a raporturilor dintre rezistență și colaboraționiști, dintre diferitele orientări politice ale Franței anilor ’45-’47 (cu sarcasmul lui Gary în ceea ce privește raportarea la comuniști), dintre lumea filmului și realitatea străzii, dintre eroii filmelor și adolescenții în căutarea de modele și în continua raportare la faptele proaspete în minte, la lupta de rezistență. Lipsa unor demarcații precise este, de fapt, dovada măiestriei lui Romain Gary care vede prin ochii personajului Luc o lume diferită, lipsită de repere sau incapabilă să-și comunice reperele. În spatele personajului care încearcă să salveze chiar și cauzele pierdute – angajarea sa din finalul romanului în trecerea dincolo de graniță a bătrânului Vanderputte este un exemplu în acest sens – se află un autor care și-a definit clar poziția, de cetățean al lumii, de luptător pentru umanitate și normalitate, denunțător al extremismului, al rasismului, al exagerărilor interpretative, al ideologizărilor societății-vestiar. Omul care a făcut dovada dublei rezistențe, pe de o parte prin angajarea sa militară ca pilot în escadrila de bombardiere, pe de alta prin angajarea sa artistică și intelectuală, are dreptul să se interogheze pe sine asupra propriei identități, asupra propriei evreități (pe care a afirmat-o în Promisiunea zorilor), asupra faptelor și poziției asumate în această rezistență. Un personaj secundar al Marelui vestiar, evreul român Leibovici, medic stomatolog, denunțat în 1942 ca evreu, capabil de compasiune până și pentru monstrul Vanderputte: „În sfârșit, un om e un om.“ (p.322), este lovit de antisemitismul celui care aștepta salvarea. Splendidă prin poeticitate e reacția sa: „Pe chipul acela în vârstă, cu trăsăturile brusc descompuse, cu riduri dureroase, am văzut trecând, pentru o secundă, o expresie de om hăituit, îngrozit, amintirea milenară a unui pericol fără nume.“ (p.324). Nu există altă posibilitate pentru întoarcerea la umanitate decât asumarea poziției. Romain Gary pare să își asume ferm poziția, apelând la vocile personajelor sale, în special la cea limpede a lui Luc Martin, deși supusă ultragierii din partea societății dezumanizate.
Romanul Marele vestiar poate fi citit în chei multiple. Dezumanizarea și speranța întoarcerii la umanitate, care nu este izgonită din pagini nici în cele mai grotești întâmplări ale romanului, sunt elementele de referință în ceea ce privește asumarea deplină a lui Romain Gary, autorul care se interoghează asupra propriei evreități și care continuă să sufere de sindromul netratat al supraviețuitorului.