Înainte de a fi economică, socială, culturală, intelectuală, drama României e morală. Niciodată în istoria noastră n-au fost atât de mulți Cațavenci, atât de numeroși Agamiță Dandanache și legiuni de Pirgu în funcții publice. Într-un fel, misiunea comentatorului politic e ușurată: nu e nevoie să critici vreun partid sau altul, pentru că toate sunt la fel. Ori încotro privești, descoperi aceeași pleavă alcătuită din indivizi rapace, nerușinați, cinici, pentru care onoarea e un lucru abominabil, de care s-au lepădat de cum au pășit în lume.
Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil? Probabil că răspunsul decurge din slăbiciunea fibrei morale a populației care a locuit mereu pe strămoșeștile noastre plaiuri. Dacă s-ar scrie o „Istorie a onoarei la români“, cred că ea n-ar conține mai mult de câteva paragrafe. Ar abunda, în schimb, episoadele infame, dezertările criminale, trădările perverse, depravarea deșănțată. Toate acestea pot fi văzute, live, în orice seară, la oricare din canalele de televiziuni de știri. Sunt suficiente zece minute ca prin fața ochilor să ți se perinde întreaga tipologie a nimicniciei și descompunerii. Ca într-un coșmar, o sumedenie de talking heads sfidează perfid noțiunile de logică, rațiune și bun simț. Perorează grețos pe teme care, în mod evident, le sunt străine, au soluții (aberante) la orice problemă, sforăie dezinvolt și grohăie intempestiv, în speranța că-și vor impresiona audiența.
Deși politicieni, nu au habar de politică. Actuala criză e doar acutizarea unei boli care macină demult spiritul public din România. În absența reperelor, brutele ahtiate după putere primesc acces la megafoane de unde nechează peltic despre principii și democrație. Aud adeseori reproșuri la adresa intelectualilor și a neimplicării lor în viața publică. Ei ar fi, chipurile, de vină pentru că s-ar fi retras în turnurile de fildeș, facilitând invazia barbarilor. Afirmația e falsă, de la un capăt la altul: intelectualii au fost alungați, nu au plecat de bună-voie. Nu cunosc învățat și creator român care, în ultimii treizeci de ani, să nu fi ieșit în arenă — de o parte sau alta a baricadei. Astăzi, au dispărut până și susținătorii de școală veche ai comunismului, înlocuiți de floretele înmuiate în resentiment ale unor veleitari iviți din neantul analfabetismului și rapacității.
Nerușinarea, ambiția deșartă, invidia, alianțele conjuncturale născute din uri împărtășite au măcinat, încet și sigur, făcându-le irelevante, demersurile viabile din piața ideilor. Ceea ce pe vremuri a fost un binevenit sincronism, astăzi e catastrofală aliniere la mode și tendințe radicale din Occident. Pe vremuri, voiam să ajungem ca ei. Astăzi, ne regăsim în cei mai deșuchiați, descreierați, neproductivi, lacomi, distructivi exponenți ai dezordinii occidentale. Anarhismul de extremă stângă a devenit o obligație, în timp ce pozițiile raționale, dubiul rezonabil sunt etichetate drept extremism de dreapta. Nu am să revin acum asupra lucrurilor despre care am scris de zeci de ori. În urma lor, m-am ales cu etichete infamante. Atât i-a dus capul, atât au înțeles din ce spuneam eu. Nu-mi fac iluzii că repetând lucrurile vor pricepe mai mult.
Scriind, de pildă, despre corectitudinea politică, atrăgeam atenția asupra unor pericole nu doar iminente, ci reale, care făceau deja ravagii în multe țări din Vest. Ca și comunismul, care promite fericire planetară și frățietatea eternă, PC-ul a pornit, pur declarativ, de la necesitatea de a diminua și chiar elimina aspectele reprobabile din societate. Era, însă, doar un scut mincinos, în spatele căruia s-au aglomerat cohorte de indivizi care încercau, prin noua ideologie, bazată pe interdicție și anulare, să preia controlul societății. În plin postmodernism, au impus râncedele dogme conspectate din cele mai reacționare pagini ale bolșevismului și nazismului. Internetul a asigurat diseminarea instantanee a acestor urlete iacobine. Au fost destui care să le îmbrățișeze. Voința de parvenire oarbă și-a găsit astfel și baza teoretică.
Faptul că, din punct de vedere intelectual și profesional, erau niște piticanii nu i-a descurajat. A, „ăștia grozavi“ sunt mai înalți cu un cap decât noi? Nicio problemă, îl retezăm și ajungem cu toții egali! De ce s-a inventat, la 1789, ghilotina? De ce să nu aplicăm învățăturile lui Lenin și Stalin privind tehnicile de „pacificare“ a societății? De ce să nu „adaptăm creativ“ de la Hitler teoriile rasiste: cei care nu sunt ca noi trebuie nimiciți? E evident că aceia pe care-i urau „nu erau ca ei“. Mai rău, o parte din aceștia se plasau la dreapta, ceea ce a accelerat deciziile: societatea era curățată, dintr-o lovitură, de „exploatatori“ și de urmașii acestora. Oricât ar suna de pueril, atacurile s-au petrecut și se petrec după această rețetă. Ura oarbă a anulat comunicarea. Între „ei“ și „noi“ s-au rupt toate punțile de comunicare. Iarna vrajbei a cuprins mapamondul.
În mod surprinzător, de vreo lună-două, postările de pe Internet arată că unii dintre fanaticii români ai noii ordini dau semne de trezire. În ceasul al treisprezecelea, se revoltă împotriva acțiunilor corectitudinii politice, pe care o descriu, de altfel, cât se poate de corect ca fiind o excrescență monstruoasă a comunismului — ideologie la rândul ei monstruoasă. Ar merita să jubilez. N-am s-o fac însă. Indivizii despre care vorbesc au reacționat nu din principiu, nu din convingere, nu în urma unor raționamente responsabile. Au sărit ca arși pentru că, fiecare în felul său, a intrat în vizorul vigilenților komisari politici. Când evoluau ei înșiși după aceleași scenarii odioase, nu era nicio problemă: aveau arma la ochi și trăgeau după cum aveau chef în orice țintă le dictau inima, interesul și ura. Acum, când au ajuns cu degetele în menghina corectitudinii politice, țipă ca din gură de șarpe.
Culmea culmilor: chiar au dreptate să țipe. Motivele pentru care au fost trași pe roată nu diferă de cele pe care le invocau chiar ei când atacau mișelește și-i etichetau de zor drept fasciști, neonaziști, ultra-conservatori pe cei care se încăpățânau să creadă în rațiune și normalitate. Poate înțeleg și ei acum, când oricum e prea târziu, ce înseamnă libertatea de exprimare și independența de gândire. Nu e suficient să proclami că nu trebuie să faci politică din artă și să fii absolvit pentru că ani și ani de zile i-ai bălăcărit pe cei care aveau alte opinii, literare și politice, decât tine. Uneori, nici nu apucai să deschizi gura și, indiferent de ce urma să spui, „progresiștii“ săreau pe tine și te trimiteau la camera de gazare. Așa s-au desfășurat mereu lucrurile în această „bravă lume nouă“, și așa se vor desfășura până când ultimii doi reprezentanți ai acestei specii se vor devora reciproc — spre ușurarea umanității. Asta dacă nu cumva descreierații vor reuși să dea între timp foc planetei…
Oricum, e un semn bun că, fie și constrânși de împrejurări, unii din practicanții hiper-activi ai etichetărilor și promotorii „anulărilor“ au măcar un moment de tresărire. Există, așadar, o speranță — deși nu trebuie să ne imaginăm că-și vor pune vreodată cenușă în cap pentru abuzurile pe care le-au făcut sau pe care le-au girat. Ei reacționează acum pentru că acum sunt victime. O postură inconfortabilă pentru ei, pentru că, de regulă, au fost fie călăi, fie aliați ai călăilor. Aici s-a ajuns din cauza amestecului de ambiție oarbă, nesusținută de însușiri care să permită performanța, de violentare a firescului, de eradicare a memoriei, de promovare a unui presupus egalitarism… dar nu pentru căței.
Corectitudinea politică e o ideologie primejdioasă. De ce e primejdioasă? Pentru că e extremistă. De ce e extremistă? Pentru că e dictatorială. De ce e dictatorială? Pentru că exclude, mutilează, umilește, schilodește conștiințe și ruinează cariere. E ideologia unor estropiați moral care văd în diversitatea și impredictibilul lumii o primejdie pentru fixismele lor cu pretenții de filozofie salvaționistă. Umanitatea, susțin ei, va supraviețui doar dacă va urma, la milimetru, comandamentele clocite de capetelor lor supraîncălzite de speranța victoriei prin anulare și prin reprimarea ritualică a celor ce refuză să se încoloneze.
M-am întrebat ade seori de unde pro vine aplombul unor neica-ni meni, al unor inși care nu s-au remarcat prin absolut nimic demn de interes, de a stabili ierarhii și de a impune direcții. Pe ce se bazează siguranța lor de sine? Îi cunosc bine pe cei din zona culturii, unde, în afară de a face tabula rasa din tot ce s-a creat înaintea lor, n-au produs decât rebuturi de care se rușinează și coșul de gunoi. Altminteri sunt, ca toți propagandiștii, gureși nevoie-mare. Cum Facebook-ul și alte site-uri de socializare suportă mai mult decât hârtia, și-au găsit mediul ideal de exersare a impulsurilor carnasiere. În deplină impunitate, emit ukazuri și stabilesc sancțiuni, aruncă anateme și anulează cutume. Când îi auzi cum proclamă, cu guși umflate de păuni isterici, genialitatea câte unui amic într-ale ideologiei răfuielii și aneantizării, te ciupești ca în fața unei halucinații, neștiind dacă să râzi sau să te enervezi.
Socoteala lor, în fond, simplă a dat rezultate: prin violență și huliganisme, prin vulgaritate și mahalagisme, valorile au fost izgonite din spațiul public. Nicio persoană respectabilă nu coboară în subsolurile pline cu zoaie ale corecților politic, nedorind să se murdărească. Dacă mă întrebați pe mine, e și un dram de lașitate în eleganța cu morgă aristocratică a victimelor. Tocmai de aceea s-a ajuns atât de ușor la atmosfera irespirabilă impusă de ciomăgarii ideologici PC. Libertatea de exprimare e făcută țăndări, fiecare cuvânt e cântărit de cenzori încruntați. Subiecte care până de curând erau banalități de fiecare zi, acum sunt catalogate drept dovezi ale vinovăției, ce trebuie pedepsite fără milă. După Mussolini, Hitler și Stalin, tipologia călăului ideologic s-a îmbogățit cu exemplarele la fel de sinistre ale unui demonism meschin și miasmatic.