Am ezitat mult în legătură cu titlul acestui text. Și dacă am optat finalmente pentru Karl Popper și Eugeniu Coșeriu. O întâlnire care a avut totuși loc, am făcut-o pentru că ținta ultimă a fost să relev dialogul posibil dintre cei doi titani ai gândirii europene. Un dialog ipotetic? O întâlnire reală? Și toate acestea datorită actualității imperative a gândirii lor care are în centru ideea de responsabilitate și de toleranță. Celălalt titlu, Karl Popper, Eugeniu Coșeriu și Bucovina. În căutarea unor instrumente de lucru, ar fi fost mai degrabă contextual. În fapt, aflându-mă în căutarea unei corecte poziționări în studierea Bucovinei, am apelat la câteva dintre ideile lui Popper. Când l-am descoperit pe Coșeriu, i-am pus în dialog. De fapt, textul de față e consecința acestei ezitări: tributar perspectivei contextuale, el face saltul finalmente către miezul problemei. Cel puțin aceasta a fost soluția pe care am găsit-o pentru a nu trăda nici contextul, nici ideea, și pentru a le păstra în complementaritate.
Care e problema concretă pentru care aveam nevoie de o soluție?! Totul a pornit de la o conferință despre procesul „Arboroasei“: cinci tineri români fuseseră acuzați de „crimă împotriva statului austriac“ pentru că folosiseră cuvântul detrunchiat. Dacă pentru a-i apăra, avocatul Rott a studiat documentele Hurmuzachi, ba chiar și lucrări de gramatică românească, eu, pentru a înțelege despre ce a fost vorba, mi-am spus că trebuie să fac mai mulți pași înapoi, pentru a-mi explica cum a apărut „Arboroasa“, cum a fost înființată Universitatea din Cernăuți, să descâlcesc problema identității românilor din Bucovina în perioada austriacă și, poate că ultimul pas înapoi, cum a apărut Bucovina. Nu poți să înțelegi fapte de detaliu semnificativ fără a avea suficientă distanță, așa cum nu poți înțelege contextele fără studierea detaliilor. Dar dificultățile n-au întârziat să apară.
Cum vom putea face ca oameni care se situează pe poziții divergente să ajungă la ceea ce am putea numi adevăr de consens? În fond, despre toleranță e vorba și despre posibilități de a metaboliza trecutul în așa fel încât ceea ce dezbină să rămână doar prilej pentru confruntări de opinii și dialog. Cum pot să stea la aceeași masă cei care, invocând crimele comise de jandarmii generalului Fischer în Primul Război Mondial, îl consideră „călăul Bucovinei“, cu cei care îl numesc, preluând propria-i caracterizare, „erou fără armată“? Cum pot sta la aceeași masă cei care vorbesc despre „răpirea Bucovinei“ cu aceia care spun că, puțin populată, cu o populație oricum primitivă, Bucovina a fost anexată în urma unor tratate legitime, beneficiind din plin de politicile de culturalizare ale Austriei? Și am putea continua. Este posibilă, în acest context, o cunoaștere adevărată, adică putem spera să spunem lucrurile așa cum au fost?
Dar adevărul e o iluzie; ideile s-ar putea să rămână divergente. Retrași pentru dialog pe o insulă pustie, vom face concesiile necesare pentru a putea conviețui și supraviețui? Să se supraviețuiască tocmai și numai prin dialog? Dincolo de această soluție, definitivă în provizoratul ei, nu poți să ignori farmecul contemplării trecutului. În ce mă privește, speram că punând cap la cap fapte, inventariindu-le, înregistrându-le, adăstând asupra lor, făcând un fel de înregistrare la scara 1/1, voi ajunge totuși la o perspectivă adevărată. Chiar foarte diferite fiind faptele, voi putea spune: asta s-a întâmplat cu / în Bucovina. Numai că nimic nu e inocent în cunoaștere și deci nici în toată povestea aceasta. Și Coșeriu, și Popper o spun: orice descriere este o interpretare, pentru că în mijlocul oricărei descrieri se află un subiect, iar el are în spate experiențe, nostalgii, ideologii, frustrări, revendicări, nemaivorbind de limite istorice de tot felul. Așa ajungem la primul dintre cele cinci principii formulate de Coșeriu, al obiectivității, prezent exact în aceeași formă la Popper. Mânat de dorința de a sluji adevărul, care e totuși o construcție a minții, cum să prezinți lucrurile în așa fel încât, cum zice Coșeriu, citând din Platon, „să spui lucrurile așa cum sunt“? Pornind de la Xenofan, Karl Popper preciza: „Adevărul este obiectiv. El este coincidența conținutului enunțurilor cu faptele“. Pentru a continua, iar ideile următoare se identifică în spiritul, uneori chiar în litera lor, cu felul de a gândi al lui Coșeriu: „Chiar atunci când exprimăm cel mai desăvârșit adevăr, nu putem ști acest lucru; adică nu-l putem ști cu siguranță, cu certitudine“, și: „Deoarece [«cunoașterea»] în sensul deplin al cuvântului înseamnă «cunoștințe sigure», există numai cunoaștere conjecturală, «căci tuturor le e dată părerea…»“ (Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Humanitas, 1998: 208). Pentru Popper, „cunoștințele în domeniul științelor naturii tocmai că nu sunt cunoștințe sigure. Ele pot fi revizuite. Ele constau din supoziții verificabile – în cel mai bun caz, din ipoteze neobișnuit de sever verificate, dar numai din ipoteze. Sunt cunoștințe ipotetice, cunoaștere conjecturală“ (Idem, 212). Nu întâmplător, pentru Coșeriu, acest principiu, al obiectivității, este cel mai dificil; orice subiect vine cu – simplu spus – experiența lui subiectivă, fiind imposibil să discuți despre obiect doar în – ca să zic așa – obiectivitatea lui, adică în identitatea lui intrinsecă. Cunoașterea nu e doar conjecturală, ci și conjuncturală.
Așadar, cum să soluționăm acest impas? Să apelăm la Noica, cel care în jurnalul lui filosofic, din 1944 (Noica era încă foarte tânăr), spune foarte direct și clar: Nu există adevăr, există adevăruri? Făcută pe fondul teribililor ani ´40, afirmația aceasta, cu temeiuri vitaliste (mai nou, unii vorbesc de existențialismul generației) e o capcană. Prin ea, se putea legitima orice. În paranteză fie zis, Popper vorbește explicit undeva despre relația dintre violență și lipsa de încredere în adevăr. Or, Noica, acel Noica, pune în prim-plan exact subiectul. Poate că ipoteza e fermecătoare, dând sentimentul unei libertăți entuziaste, dar validarea mai multor adevăruri nu poate fi decât un impas logic. Plusul de existență în planul subiectului invalidează orice preocupare pentru adevăr. În fapt, și Coșeriu, și Popper se luptă cu cei care consideră că ne putem dispensa de adevăr. Ca reacție, primul a fost numit eclectic, al doilea, relativist. Vor distruge convingător aceste definiri peiorative. Soluțiile ar putea veni din contemplarea istoriei, din înțelegerea failibilității proprii, sau din locuirea în celălalt, din „înțelegerea dușmanului“. Eco îl invocă într-un loc pe Eschil care scrisese o piesă, Perșii, despre dușmanii poporului său.
Și aici facem saltul în Coșeriu. De fapt, ce e de citit în acest sens din Coșeriu? Principiile lingvisticii ca știință a culturii, conferință susținută la Iași, în 13 aprilie 1992 (Coșeriu 1992b), o versiune anterioară a acestei conferințe, cu același titlu chiar, susținută la Cluj pe 11 martie 1992 (Coșeriu 1992a) și, nu în cele din urmă, Lingvistica integrală, interviul publicat în 1996 de Nicolae Saramandu (Coșeriu 1996). Precizez lucrurile acestea căci genealogia principiilor coșeriene merită studiată. Pe de altă parte, comparând cele trei versiuni, interviul îi oferă lui Coșeriu posibilități mult mai largi de expunere; din el înțelegi că, în ordine genetică, primul principiu e de fapt Principiul utilității publice (numit uneori și al responsabilității). La rugămintea lui Nicolae Saramandu de a se caracteriza „ca om și ca om de știință“, Coșeriu precizează: „În viața publică și în viața personală, principiile sunt principii de morală universală, adică să ai întotdeauna încredere în om – nu numai în tine însuți, ci în fiecare om – și să încerci să-l înțelegi pe fiecare din punctul lui de vedere, chiar când îți pare că procedează greșit sau când modul lui de a se purta îți aduce dezavantaje (…)“. Popper face afirmații asemănătoare într-o conferință numită Toleranță și responsabilitate intelectuală. După ce precizează că tema pe care a abordat-o, a toleranței și responsabilității intelectuale, l-a condus la problema relativismului, Popper afirmă cu fermitate: „Aș dori să opun aici relativismului o poziție care este mai mereu confundată cu relativismul, dar care este fundamental diferită de acesta. Am numit adesea această poziție pluralism; dar tocmai asta a dus la confuzii. Doresc s-o caracterizez aici ca fiind cea a unui pluralism critic. În timp ce relativismul care izvorăște dintr-o toleranță laxă duce la domnia violenței, pluralismul critic poate contribui la înfrânarea violenței“ (Popper 204-205).
Din toate acestea, Popper deduce principiul failibilității proprii („Poate că eu nu am dreptate, și tu ai dreptate. Dar s-ar putea ca nici unul dintre noi să nu aibă dreptate“) și al discuției raționale („Dorim să facem încercarea de a cântări cât mai impersonal argumentele noastre pro și contra unei anume teorii care urmează a fi criticată“ – Popper: 212). Or, Coșeriu spune: „la fiecare pas se prezintă necesitatea de a admite alte puncte de vedere, de a recunoaște, în fiecare mod de a pune o problemă, o parțializare. Ceea ce este important atunci este să ne dăm seama în ce măsură am parțializat, am adoptat o anumită perspectivă, un anumit punct de vedere. Vom încerca deci să admitem pluralitatea punctelor de vedere (s.n.), care numai toate împreună ne pot ajuta – până la un anumit punct, cel puțin –, ne pot reda subiectul în totalitatea sa, așa cum se prezintă el pentru cunoașterea intuitivă. Acest principiu al obiectivității înseamnă (…) tocmai această pluralitate de puncte de vedere și continuitate de cercetare și, în același timp, cum vom vedea, o anumită generozitate chiar cu privire la pozițiile contrare poziției noastre“ (Coșeriu 1996).
Pornind de aici, Coșeriu îl invocă pe Collingwood, care „zice că, în realitate, când ne întrebăm de ce Brutus l-a omorât pe Cezar, ne întrebăm de ce eu, în situația lui Brutus și în aceleași condiții istorice, l-aș fi omorât pe Cezar. Și nu spune că așa trebuie să pună problema istoricul, ci că așa se pune în realitate, chiar când istoricul crede că pune problema obiectiv cu privire la Brutus. Ca să pună problema serios trebuie să reconstruiască această situație istorică, să se situeze el însuși în această situație istorică și să se întrebe care ar fi fost necesitatea sau finalitatea acestui act în această situație istorică“ (Coșeriu, 1992b). De aici, poziționarea față de trecut, căci oamenii au gândit întotdeauna corect, în contextul dat. „Și dacă au greșit, și fără îndoială că au greșit, au greșit numai din această limitare esențială a omului și a științelor noastre, pentru faptul că se aflau într-un anumit moment istoric și pentru că priveau lucrurile dintr-o anumită perspectivă, din care nu puteau ieși“ (Coșeriu 1992b). În alt loc citim: „Deci, este vorba de a înțelege pe autor, de a înțelege conceptele dinlăuntru, cu generozitate și toleranță. În loc să ne gândim că – fără îndoială – autorul n-are dreptate, să ne gândim în ce sens – poate – are dreptate, și care sunt motivele lui“ (Coșeriu, 1996: 120), sau: „chiar atunci când ajung să resping în bloc o teorie, această respingere nu este o respingere înainte de încercarea de a o înțelege și [a ajunge la] o înțelegere, cum spun eu, dinăuntru: care sunt motivele ei, de ce s-a făcut cutare sau cutare greșeală“ (Coșeriu, 1992a: 15). Decurge de aici eclectismul lui Coșeriu? A asuma pluralitatea punctelor de vedere și a locui, în fond, în celălalt „nu înseamnă deloc să faci concesii teoriilor eronate sau false și nici nu înseamnă eclectism, adică să iei de ici și de colo câte ceva. Fiindcă nu-i vorba să iei la întâmplare, ci e vorba să vezi în ce măsură fiecare a văzut un aspect important al limbajului sau un aspect chiar neimportant, dar care este un aspect real“ (Coșeriu, 1996). „Nu e vorba de eclectism, ci e vorba de raționalism critic; deci de a recunoaște adevărul sau intuiția chiar numai parțial adevărată, acolo unde se prezintă, fără a face nici un fel de concesii, fără a renunța la o unitate de viziune, la o unitate a teoriei“ (Coșeriu, 1992b)
Concluzia lui Coșeriu – că „principiile rămân totdeauna aceleași, adică principiul realității limbajului, să spui lucrurile cum sunt și să vezi peste tot ce relații sunt“ – e felul lui de a spune, precum Popper: „Important este adevărul“ (Popper, 204-205). În acest sens vorbește Coșeriu despre „problema moralității sau a eticii în știință“, care presupune a te pune pe tine, ca subiect, în paranteză pentru a te identifica cu obiectul însuși, chiar prin intermediul celorlalți.
Dar lucruri interesante de-abia de-acum urmează. Să reluăm: Coșeriu își numește ultimul principiu al utilității publice și responsabilității. Or, cu zece ani mai devreme, în 26 mai 1981, Popper ținuse conferința Toleranță și responsabilitate intelectuală (furate de la Xenofan și Voltaire). Iar ipoteza întâlnirii fizice dintre Coșeriu și Popper nu-i cu totul improbabilă, căci unde vorbise Popper despre toleranță și responsabilitate intelectuală? Tocmai la Universitatea din Tübingen, unde Coșeriu era profesor. Și aici nu este vorba de anxietate a influenței (dar poate fi exclusă cu totul ipoteza aceasta?), ci de dialog și metamorfoze. Cert este că Popper și Coșeriu se întâlnesc în spațiul pur al ideii – al ideii angajate în lume –, al toleranței și încrederii în om. Dar lucrurile nu se termină aici.
În ultima clipă, citesc volumul A spune lucrurile așa cum sunt… Conversații cu Eugeniu Coșeriu, realizat de Johannes Kabatek și Adolfo Murguía în 1997 și publicat în 2017. Să citim o mică secvență de dialog: „AM: Când spuneți că este necesar a spune lucrurile așa cum sunt, afirmați aceasta, în sensul unui optimism ontologic? Presupuneți că noi putem să facem aceasta? Că este posibil să cunoaștem lucrurile așa cum sunt? C: Nu. AM: De aceea ați spus că acesta ar fi cel mai greu lucru. Pe de altă parte, este ca un fel de optimism. Cândva vom putea atinge acest obiectiv; adică lucrul nostru, munca noastră intelectuală, am putea să o interpretăm, precum Popper, ca apropiere de adevăr sau de lucruri. C: Aceasta a fost deja ideea lui Schleiermacher. El spunea, aproximativ, că linia cercetării și cea a realității nu sunt paralele, ce-i drept, ele converg, dar în așa fel că doar ad infinitum se întâlnesc într-adevăr“ (p. 139). Poate că ideea invocată de Adolfo Murguía se găsește mai întâi la Schleiermacher, dar este vizibilă dorința lui Coșeriu de a nu fi recunoscut în Popper. Peste câteva pagini îl invocă însă el însuși: „Aici (în domeniul științelor naturii, n.n.) putem să spunem, împreună cu Popper (s.n.), că noi nu putem «verifica» ipotezele, ci doar, eventual, «să le falsificăm»: să constatăm că o ipoteză care ne-a servit la explicarea anumitor fenomene se dovedește ca fiind inepuizabilă pentru explicarea altor fenomene din același domeniu“ (Idem, 161). Așadar, o întâlnire între Popper și Coșeriu a avut totuși loc.
Altfel, cum Coșeriu își punea studenții să memoreze din Leibniz, dacă aș avea o memorie uluitoare (Coșeriu avea una), aș memora cel puțin conferința lui Popper Toleranță și responsabilitate intelectuală; mai nou, și conferința lui Coșeriu, ținută la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași. Amândoi îmi oferă argumente solide pentru a locui în celălalt și pentru a fi, din acest punct de vedere, istorist, căci adevărurile sunt ipoteze de adevăr. În tot cazul, atât de apropiați, Popper și Coșeriu se despart într-un loc esențial. Primul e convins că „Vechea Austrie era o replică a Europei“, adăpostind „nenumărate minorități lingvistice și culturale“ – așa ar fi spus și despre Bucovina, firește (Nota Bene: numele Popper exista în Cernăuți) –, în vreme ce Coșeriu e un apărător explicit și fervent al basarabenilor săi și al limbii române. Al celor a căror identitate e în pericol. Ar fi putut ei să stea la aceeași masă și, în căutarea unei lumi mai bune, să pună în discuție probleme de istorie locală?! Ar fi putut ei să se salveze prin dialog? Să salveze și adevărul?!