Între sau miezul lucrurilor

M-am situat dintotdeauna de partea acestui între al nuanței, cu un relativism echilibrat. Refuz să descriu lumea sever maniheist în alb și negru, oameni, lucruri, întâmplări nu le etichetez pripit în negru tăciune versus alb imaculat, caut și găsesc argumente că „adevărul e la mijloc“, în bogatul teritoriu al miilor de griuri, unele luminoase, altele plumburii, bacoviene. Inventariez aici câteva ipostaze ale lui între.

Cuvintele, am aflat curând, pot fi privite de două ori – o dată în suprafața lor actuală, în relație rapidă cu prezentul; a doua oară, în adâncul etimologic, de unde răspund altfel întrebate despre sensul lumii. Între cuvânt și lume există un spațiu de manevră care suportă conexiuni inedite, evidențieri de valențe ascunse. Acolo, între, se coace înțelegerea, se rotunjește cunoașterea. Acolo e miezul lucrurilor. Numirea și vorbirea sunt schimburi. Ele au „rest“. În acea zonă între nume și realitate începe viața/creația. Orice explorare a intervalului sporește cunoașterea, orice scrutare în adânc îmbogățește. Subiectul vorbitor acționează asupra limbajului, e un hermeneut al propriei limbi. Gândirea sa își află afara necesară pentru a se manifesta, pentru a se situa în lume.

Vorbind despre feminitatea limbii române, am descoperit splendidul între al ambigenului nostru. Neutrul (ambigenul) nu e corpuscul, ci undă, are așadar două fețe, poate satisface două valențe funcție de cerințele perspectivei. Asemeni românului, hărțuit de istorie între și-și, nici-nici. Teritoriu în care nimic foarte grav ori foarte important nu se poate petrece. Interstițiul e al speranței în alb, senine. Iar trecerea, doar trecere. Privirea sexuată a românei, pentru care toate lucrurile acestei lumi sunt personalizate (el sau ea) și care se sprijină pe „androginia“ ambigenului, exaltă condiția intervalului, îmbogățește echilibrul instabil și „umanizează“ tragismul specific, obligând la valorarea preferențială a nuanței, a detaliului, a clipei. Ambigenul – între – înseamnă mai degrabă și-și decât nici-nici, miezul de la care se revendică și pe care îl locuiește nu este un spațiu gol și de una și de cealaltă, ci plin de amândouă.

La Bacovia, de pildă, poet al sfârșitului continuu, ambigenele sunt cele mai frecvente, dar într-o gesticulație cumva răsturnată, căci selectează anume nu deschiderea, ci indecizia, cumpăna, suspendarea universului în destrămare. Singularul masculin nu e dinamic, el evocă locuri închise, orbiri: cavou, spital, sicriu, pustiu, abator, haos, cimitir, sau non-locuri câmp, drum, târg, treceri spre niciunde. Pluralele nu au nici ele feminitate. Nimic ocrotitor, delicat, fertil, doar abise, păcate, regrete, coclauri. Tot ambigenele, dar mereu fără să li se exploateze personalitatea dublă, ci ezitând obstinat în spațiul dintre, între, nici-nici, pe care-l pot sugera, sunt cele care asigură sonorul filmului bacovian. Fie silabele duble, sacadate, implacabile: zgomot, hohot, pocnet, chiot, plânset, răget, murmur, clopot, bucium, fie, mai ales, monosilabele unei sentințe repetate: foc, gol, râs, val, plâns, vânt, fum, mal, gând, zid, punct, vis, lut, glod.

Întâmplarea că, deși manualele, încremenite în formulări leneș-conservatoare, îl descriu în continuare, limba română nu are neutru – singura printre limbile europene –, că în locul său are ambigenul, cu personalitatea sa dublă, cu dublă deschidere, mi-a sugerat nuanțări ale „ontologiei lui între“, așa cum o propune Mircea Muthu în cărțile sale despre balcanism. Definirea Sud-Est europeanului este mereu dublă – și/și, nici/nici. A fi între – nu a te situa între, ceea ce ar presupune deja o așezare, o limitare, ci a locui liber și capricios un spațiu al posibilităților mereu duble și ne-așezate – își găsește, cred, ilustrarea și în cumpăna obsesivă a lui Eminescu. Sortită să devină cerc, având, așadar, toate condițiile împlinirii, dar neajungând vreodată, cumpăna eminesciană descrie echilibrul instabil, ne-ajungerea. Cumpenei îi e străină opțiunea definitivă – ea nu alege o dată pentru totdeauna. Destinul ei este al dorului neîmplinit. Orice stare tânjește după starea opusă, o caută, o atinge și tânjește de îndată după ipostaza dintâi. Știe să-și dozeze efortul, mișcarea ei își conservă oscilarea, „ondularea“. Între este și constanta spațiului mioritic blagian. Solidaritatea nu poate fi decât organică, adică liberă, neobligată. Tot așa cum trecutul este viu, crede Mircea Muthu, fiindcă e mereu reiterat. Plăcerea de a povesti vine din același sentiment al provizoriului. Drumul mare e pretext pentru opriri periodice, ritualice (precum la Sadoveanu), pentru rememorări ale unor gesturi individuale sau comunitare mereu exemplare – în sensul de altele, dar mereu aceleași… Brațele cumpenei prețuind mai mult decât axul nemișcat care, totuși, le sprijină mișcarea ritmic trădătoare; pământul de cumpănă, „în Orient și totuși în Occident“, armonizând tensiuni ireconciliabile; provizoriul, „categorie universală“ în România, subminând spațiul și timpul (istoric) deopotrivă, obligându-l pe cel dintâi să-și adapteze dimensiunile, pe cel de-al doilea extenuându-l într-o „fericită adecvare la stimulii momentului“, toate acestea îl conduc firesc și argumentat spre substituirea lui întru cu între, mai adecvat omului românesc: „Cuvântul rezumă echivocul vieții noastre istorice, «condiția intervalului»…, «alternanța unor ideologii cu proveniență deopotrivă atlantă și asiatic㻓. Situarea între, supusă tensiunilor intermundiului, poate fi o șansă asigurând dubla deschidere pentru un popor de frontieră, trăind cu ritmul său specific, întretăiat de sincope într-o lume a posibilului cu virtualități eternizate de stări conjuncturale.

Delimitând între explicație și înțelegere (cam în maniera în care, să zicem, Ioana Em. Petrescu descria trecerea de la privire la viziune în poezie), adică încercând să facă pasul de la pozitivismul suficient al celei dintâi la o hermeneutică încadrabilă științelor spiritului, Aurel Pantea apelează, în studiul său Poeți ai transcendenței pline. Epifanii ale indeterminatului, la privirea integrală, construită cu ajutorul poemului, privire menită să vindece de limită și strâmtorare efortul situării armonice față în față cu lumea. Aș spune din nou, apelând la perspectiva unui François Cheng, cel din Le Dialogue (Paris, 2002), că încearcă, în fond, depășirea Doiului din gândirea europeană – cea care vede mereu și numai contrariile, neglijând spațiul activ dintre ele –, în favoarea accederii la Treiul din gândirea chineză, cea care vede contrariile, dar le înțelege cu ajutorul vidului median, zona cea mai densă în sensuri și tensiuni creatoare, atentă la relație, la întrețeseri și la fluxul permanent pe care se întemeiază existența umană secondată de gândul activ (cum ar spune Vasile Conta); căci, născut din Doi, îi îngăduie doiului să se depășească. Acest între e urmărit de studiul lui Aurel Pantea. Când se desparte de Hugo Friederich și de transcendența goală, el vede relația din punctul fertil al lui Trei, din zona în care plusul și minusul coexistă și umplu de sens „golul“ vizibil doar dinspre exclusivitatea Unuia sau Altuia. Indeterminatul are prin Treiul imaginativ șansa unor surprinzătoare revelații. De văzut și Vid și plin. Limbajul pictural chinezesc, cartea lui François Cheng tradusă la noi în 1983, și ideea existenței unui între evanescent care însuflețește realitatea duală favorizând întâlnirea rodnică a contrariilor.

De pomenit aici neapărat și cartea Rodicăi Frențiu Caligrafia japoneză în memoria clipei (2021). În mentalitatea occidentală – ne spune autoarea –, spațiul alb e văzut ca o tabula rasa, un spațiu în așteptare ce se cere să fie umplut. În caligrafia japoneză, dimpotrivă, spațiul alb e resimțit ca unul plin, ca un spațiu activ, pe care caligraful nu are intenția să-l umple, ci să-l activeze, să-l vitalizeze, linia neagră devenind ceea ce spațiul îi cere să fie“. Metaforizând, aș spune că spațiul alb al lui între e cel care poate da greutate, sens, rost comunităților umane, nu prin aglomerarea/îmbâcsirea lui cu vorbe goale, ci prin reconsiderarea lui ca spațiu de enunțare comunitară plin, atent la trecut și prospectând viitorul în cunoștință de cauză, ca un aparținător cu responsabilități asumate. Ne mai spune Rodica Frențiu: „Relația dintre linie și spațiu descrie o stare de profundă intimitate, ce poate fi asemănată raportului de tangență dintre materie și aer, așa cum este el valorificat de către sculptură […] Grafismul caracterelor caligrafiate e capabil să reveleze un sens, astfel încât forma vizuală a scrisului, după mesaj, să poată deveni medium pentru o nescrisă poezie“.

Iată și un miraculos între cosmologic. Oamenii au fost întotdeauna fascinați de lumina și strălucirea stelelor și le-au văzut desenate pe un fundal negru, orb, gol: „O, între stele e atâta timp/ Degeaba!“ (Marin Sorescu). Au văzut, așadar, foarte puțin din ceea ce este. Cercetări astronomice/cosmologice mai recente au făcut o descoperire uluitoare. Între stele stă, există, ființează, aș zice, împinsă de surpriză, materia neagră, adică ceva dens și invizibil, în stare să devieze lumina stelelor. Scrutată cu cele mai puternice telescoape, materia neagră își dezvăluie taina – e doldora de stranii, discrete, galaxii albastre. Pentru ca materia neagră să se coloreze, să prindă formă, să vorbească, e nevoie de o privire ațintită îndelung, hipnotic între stele, acolo unde părea să domnească nimicul. După Hannah Arendt (The Life of the Mind – Thinking, 21-22), omul e prins între extremele universului și sinelui, între infinita exterioritate a universului spațial și infinitezimala interioritate a cogito-ului cartezian. Omul modern fuge/scapă de două ori, de pe pământ în cosmos și din lume în propriul sine. Întinderile cucerite de om în spațiul cel mare nu i-au ameliorat relația cu spațiul necuprins al interiorității. Apare un fel de nouă spaimă romantică – deschiderea spre spații nesfârșite se însoțește automat de marea neliniște a restului de necuprins, acum „mai mare“ decât când privirea și imaginația își ascultau cuminte (?) limitele.

în Mintea, senzaționala carte a lui Daniel J. Siegel, prin minte se înțelege „tot ceea ce are legătură cu experiența noastră subiectivă prin care ne simțim însuflețiți, începând de la emoții și până la gânduri; de la opiniile raționale la imersiile senzoriale interioare (simțite înaintea exprimării prin cuvinte sau ascunse în spatele lor) și apoi până la conexiunile pe care le stabilim cu alți oameni și cu planeta noastră“. Foarte pe scurt, mintea noastră are o parte interioară, mobilată genetic și personalizată, și o parte exterioară, depinzând de toate legăturile cu lumea din jur care ne modelează. Enciclopedia personală se încheagă prin conexiunile stabilite între cele două. Acolo, între, se desenează eul nostru în continuă reconfigurare. Creierul nostru funcționează și își revelează forța prin conexiunile stârnite între neuroni, în miezul materiei cenușii, în stare să proiecteze lumini (albastre?) spre înăuntrul său și spre afara doldora de provocări .

De spus aici într-o paranteză că limba română apelează la între sugerând tacit însemnătatea intervalului ca adevărat loc al comunicării și comuniunii. „Ce e între ei“, întreabă românul când vrea să afle detalii despre o relație, despre iubiri, antipatii, cârdășii („Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânșii…“ – Ion Creangă). „Nu e nimic între noi“ e formula dezacordului total, a divorțului. Ca element de compunere, între arată reciprocitatea, amestecul, îmbinarea care nu pun în pericol autonomia părților, ci le valorează una prin cealaltă: întretăiere, întrețesere, întrepătrundere. O expresie interesantă: „între timp“, oarecum incorectă, căci ar fi mai logic pluralul de vreme ce expresia trimite la un timp paralel cu cel din prim-plan, la care mă refer, conștientă de diversitatea timpurilor individuale care se întrețes în marele Timp.