Cei trei magi de la Răsărit au pornit sau vor porni peste puțin timp, urmând lumina neobișnuită a stelei. Vin din trei puncte cardinale diferite, din trei continente. Se întâlnesc trei culturi, sub semnul nașterii unui copil divin. Trei magi, trei servi, pe toți șase i-am portretizat, cum m-am priceput, în Cortegiul magilor, un text refăcut, pentru o nouă editare. Mica e servitorul magului Melchior.
Mica era o fire dintr-o bucată, nu ca mine, născutul în Gemeni și, de aceea, mereu căutând să unesc două jumătăți într-un întreg, în mine, Castor și Polux erau mereu unul în căutarea celuilalt, unul cobora, altul urca, unul jubila, altul dispera, cuplu etern de contrarii ce, uneori, se uneau într-o fericire imemorială, se contopeau în surâsul unei minuni parcă trăită cândva, demult. Unde, nu prea știam nici eu, poate într-o grădină de unde izvorau patru fluvii. Mica îmi risipea cu modul său direct toate spaimele și dubiile. Noi mergeam conduși de stea spre pruncul acela. Din convorbirile magilor înțelesesem asta și ele corespundeau speranțelor noastre, ale slujitorilor, doar că, îmi dădeam seama, magii ne lăsau să descoperim adevărul bucățică cu bucățică, înfiorați de fiecare pas înainte, nu ni-l impuneau, orbindu-ne cu măreția lui. Mica era un fericit, ascultându-i, în amurg, pățaniile copilăriei sale romane îmi propusesem ca, într-o zi, să văd cu ochii mei Forul și Capitoliul, Panteonul și Domus Augusti, reședința împăratului, Colosseumul și cartierul de dincolo de Tibru, Trastevere, cartier de oameni săraci, unde se născuse el. La Roma se trăia mai mult afară decât în casă, vremea blândă îndemnându-i pe locuitori să întârzie la taclale în piețe, în jurul statuilor de zei, pe lângă susurul fântânilor. Un oraș unde oamenii aveau timp unul pentru celălalt. Unde o discuție despre campaniile din Spania sau Galia se purtau ore întregi cu câștig când de o parte, când de alta a taberei pro sau contra câte unui general sau consul. Din relatările acestea, spuse după ce stăpânii se retrăgeau și noi, slujitorii, rămâneam să mai sporovăim în tihna ce ți-o dau obligațiile odată îndeplinite, se contura un oraș pe străzile căruia ajunsesem să mă plimb ca unul de acolo. Când, mai târziu, am intrat în păienjenișul de străduțe din apropierea Teatrului lui Pompei, părăsind Via Lata, străduțe unde abundă prăvălioare de bijuterii și obiecte de cult, m-am simțit cumva acasă. Am pășit, deci, venind dinspre Via Flaminia, înainte să ajung la Colosseum, pe vechea Via Argiletum, cea care leagă Forul roman de rău famata Suburra, singur și liniștit, cu siguranța unui localnic. Am urcat pe colina Gianicolo și am contemplat Monte Mario ca și cum aș fi privit un versant al vârstei însorite de lumina unei primăveri, cum numai în aceste tărâmuri binecuvântate se întâmplă. Într-o doară l-am întrebat de cetățile etruscilor, cei mai vechi decât romanii, care i-au supus și mi-a pomenit numele Perusa, care avea să devină Perugia și am tresărit. Știam că un strămoș al meu venise de acolo. Orașul din Umbria avea ceva familiar și tainic, așa cum aveam să descopăr mai târziu. Mica era pentru mine însuși însuflețitul, gureșul oraș al Lupoaicei alăptându-și Frații cu laptele virtuților și al îndrăznelii, cetatea colinelor pe care un neam eroic le ridicase la măreția unui înțeles universal. Cum să nu-i sorb lui Mica toate cuvintele, când ele vorbeau de orașul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, să cumpăr pește proaspăt, prins în noaptea trecută din Tireniană și păstrat în frunze reci de brustur sau urzică pe tarabele din mercato, să-mi aleg portocalele mici, care vin din Sicilia, cu miez roșu, mandarinele, vinul foarte alb, aproape incolor, de Alcamo, unde vița pitică strânge în sferele cu pieliță fină cel mai arzător parfum al unei veri cu adieri africane. Ceapa de Roma, bulb cărnos și de o nuanță lăptoasă, amintind perlele, se dovedea, – ce măiestrie grădinărească, sau, mai degrabă ce dar al Făcătorului, – absolut delicioasă, fără să piște limba; încât mușcai din ea ca dintr-un măr. Și verdețurile apoi nu aveau seamăn, de la salatele verzi, preparate cu puțin ulei de măsline și un strop de oțet, crude, frugale, la andive, sau morcovi de mărimea unui braț de copil, sau țeline opalescente. La Roma se putea cumpăra și vinde orice, dar mie mi-ar fi plăcut să pipăi purpura vopsită cu murex, scoicile sacrificate care își lăsau sângele lor vegetal să îmbibe țesătura. Fenicienii o făceau cel mai bine, dar meșterii romani deprinseseră procedeul și Sextus, fiul unui oarecare hamal de la periferia orașului, dincolo de rezidențialul Aventin, ajunsese vestit, după ce expertul Pompilius îl inițiase în străvechea artă a vopsitorilor de in, lână și mătase.