Comemorarea a 205 ani de la moartea lui Gheorghe Șincai survine într-un moment în care multe dintre certitudinile înaintașului iluminist („luminist“, ar spune, pe bună dreptate, Paul Cornea) sunt puse sub semnul întrebării. Vorbim acum deschis despre un „stat eșuat“ – inclusiv unii dintre cei care au jurat să îl servească –, despre eșecul integrării europene – evidențiat cu pregnanță în situația sanitară diametral opusă față de cea din restul continentului –, și chiar despre nereușita procesului de modernizare, promovat de discursul întemeietor al ideii naționale, al Școlii Ardelene.
Se cade, prin urmare, să-l recitim pe Șincai (și pe ceilalți corifei iluminiști din Transilvania), fie și numai spre a regăsi un petec de terra ferma, o sumă de certitudini ale istoriei, pe care ne putem baza, eventual, în scrutarea viitorului.
Să îl urmărim, așadar, pe asprul călugăr catolic Șincai când surprinde, în textele sale, nu idei și teorii iluministe, ci ipostaze ale vieții cotidiene din Transilvania, mergând până la detalii private și de relații economice și comerciale.
Narând, de exemplu, în Hronica românilor și a mai multor neamuri, împrejurările unirii unei părți din Mitropolia Ardealului cu Roma, cărturarul ajunge inevitabil la figura lui Athanasie, întâi mitropolit ortodox, apoi episcop al noii Biserici Române Unite cu Roma. Istoricul, lucrând cu sursele pe masă, în cea mai bună tradiție a istoriografiei românești, narează împrejurările întemeierii noii Biserici, în parte, după Bethlen Miklos, care s-a aflat în conflict, la un moment dat, cu episcopul, din cauza trufiei acestuia. Istoricul maghiar consemnează arghirofilia înaltei fețe bisericești, iar Șincai preia de la confratele său următoarele rânduri: „Vlădicul acestea atâta s-au mărit după acestea, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică: măriia-ta, și nu priimea scrisorile de la cancellărie, de nu-i scriia ilustrissimus, fără numai de silă. Preste crâșma guberniului încă ținea crâșmă de vin și ș-au făcut berărie. Cât năcaz am avut eu pentru dânsul, numai Dumnezeu știe. Când era adunat tot guberniul, gubernátorul (Gherghie Banfi) cu vorba, toate le făcea asupra lui, adică: îi trăgea gios țighiriul, îi spărgea buțile și îi strivca berăria, până ce odată prin guberniu au chiemat pe Naghiseghi Gabor cu toată compagnia lui din Cluj, ca el să facă aceasta. No, acum te ține, vlădicule! Dară din toate aceste fu o nemica mare. De altă parte, când era rândul mieu să fiu la guberniul cel subștitut, nu înceta a me îndemna să lucrez mai aspru, ci eu n-am putut a lua toată pizma asupra mea, fără numai am pus în preajma mănăstirii haiduci carii se iea vinul de la cei ce-l vor cărra și să le frângă vasele, dară mai încolo n-au cutezat a păși, temându-se ca nu cumva să meargă nemți din cetate întru ajutoriul mănăstirei și haiducii încă să se pună în primeșdie. Așa perdu guberniul crișmăritul din Bălgrad“1.
Interesant fragment. Pe de-o parte, prin descrierea mediului multicultural din Alba Iulia, unde are loc întemeierea noii Biserici Române Unite cu Roma, și în care români, maghiari și nemți interacționează într-o dispută comercială. Pe de altă parte, prin portretul lui Athanasie – îndeobște, colorat în literatura greco-catolică în culorile venerației, iar în cea ortodoxă în cele ale disprețului –, care se umanizează, în aceste rânduri pe care Șincai le preia și le prelucrează din maghiară, în româna sa cu parfum ardelenesc de epocă. Episcopul nu este numai un om al Eclesiei, ci și un bun administrator al propriei averi, un om al pământului, a cărui poziție în biserică nu îl rupe de un stil de viață, de niște preocupări și interese, pe care le putem numi „strămoșești“. Pe lângă faptul că fragmentul ne confirmă importanța economică a comerțului cu vin (ceea ce nu constituie o surpriză), el ne semnalează și că la 1700, în Transilvania, și berea este o băutură cu greutate economică. Mai devreme decât în Muntenia și Moldova, unde, la acea dată, berea era un lux și chiar un produs exotic, de care se servesc domnitorii și marii aristocrați spre a-și uimi oaspeții. Oricum, văicăreala cronicarului maghiar – aflat, cum ar veni, în barca puterii, dar înfrânt de cerbicia episcopului român – este amuzantă și ne deschide o altă perspectivă asupra aculturației în Transilvania sub regim habsburgic, diferită de cea de mai târziu, din perioada dualismului.
Când ajunge cu istoria la anul 1702, Gheorghe Șincai îl prelucrează pe Johann Christian von Engel, care, la rândul lui, îl utilizează masiv pe Radu Greceanu. Evenimentul care le suscită atenția celor trei istorici care concură la configurarea acestui fragment este misterioasa vizită a lui „milord Paget“ la Constantin Brâncoveanu. Însă austriacul nu este atent la nuanțe (sau nu le consideră semnificative) și omite beția colectivă prilejuită de ospățul dat în cinstea înaltului și misteriosului oaspete, deși amănuntul convorbirilor între patru ochi nu i-a scăpat. Nu o omite, însă, Șincai, care, cu multă discreție, bazat (am spune) pe cunoștința directă a „obiceiului pământului“, introduce în descrierea întâlnirii detaliul „închinării“ de multe pahare: „La anul de-acum scrie preavestitul Enghel: «Cătră primăvara din anul 1702 i-au venit poruncă de la Poartă lui Constantin Brancovan, ca să priimească și să trimită mai încolo pre Pághet, solul Angliei, carele fusese în Țarigrad de la pacea din Carloviț și acum în vârstă de 60 de ani, se înturna acasă, pre uscat. […] Doi feciori ai lui vodă au priimit pe solul iarăș la trepte, și vodă carele se afla în polată cu vro câțiva boieri, au pus pe sol de-au șezut de-a dreapta sa; de-aici au mers în sala în carea era strâns divanul și acolo cu toții i-au făcut mare cinste; de-acolea între datul cu tunurile au întrat în sala cea de audienție; aici solul au trebuit să șeadă în scaunul cel domnesc și vodă șezând lângă dânsul pe un canapeiu, au vorbit numai amândoi de lucruri politicești. La prânz solul au șezut de-a dreapta lui vodă și s-au închinat și beut pentru sânătatea multora; după prânz vodă au îmbrăcat pe sol cu o haină carea o avea mai scumpă, și ginere-său l-au petrecut la sălaș. Duminică iarăș au mers vodă la sol și puțintel au zăbovit la dânsul. Luni ș-au luat solul ziua bună. Marți dimineața au pornit cătră Brașău ș.c.»“2 Să nu fi putut sobrul istoric austriac să accepte ideea unei beții generale a aristocrației valahe, în frunte cu domnul? Să o fi considerat doar o exagerare a lui Radu Greceanu? Sau, pur și simplu, episodul să nu-i fi reținut atenția, așa cum nu i-a reținut atenția nici faptul că vizita ambasadorului englez nu a durat câteva zile, ci două săptămâni, iar împrejurarea convorbirilor între patru ochi între un domnitor aflat sub suzeranitate otomană și un ambasador creștin era extrem de rară în lumea Turcocrației? Șincai completează, în Hronica… sa, detaliul (de subtilă importanță) care lipsește.
Mai departe, cărturarul, narând împrejurările în care sediul noii Biserici Române Unite cu Roma se stabilește la Blaj, consemnează Diploma lui Carol al VI-lea din 1738, prin care Episcopia Greco-Catolică primește în stăpânire, pe lângă multe altele, și viile de pe domeniul Blajului, adică din regiunea Jidvei: „[…] întreg dominiul Blajului, care cu foarte dreaptă cădință, de carea nici întro vreme, nici o dată poate să fie vre o price la noi, ca moștenitoriul prinț al Ardealului, au venit cu toate cădințele, folosurile, veniturile, dobânzile și satele întregi, adică Blajul, Mânăradea, Spătacul, Cergăul-Mare, Tiuriul, Vezea și Ciufúdul, care sunt în comitatul Bălgradului din Ardeal, încă și cu părțile din satele Sâncél, Peterfalău, Iclód, Pănáde, Șóna și Spíni,/ care sunt în comitatul Cetății-de-Baltă și cu prediurile sau zăvoaele, pământurile de arat cele lucrate și nelucrate, cu țarinile, livezile sau râturile, pășunile, câmpurile, fânațele, pădurile, dumbrăvile, dealurile, munții, văile, viile și locurile cele de vie și cu apele, râurile, lacurile, pescuirile și cu curgerile apelor, cu morile și locurile de mori, supt metele sale cele adevărate și otarele cele vechi, cu crișmele și vămile podurilor, cu taxele, dișmele, birurile urbarialicești și cu toate folosurile și veniturile oricum numite și chiemate […] milostivește am judecat se le dăruim, se le îngăduim și se le dăm cu legiuită evícțíe ținută fișcului nostru asupra oricăror legiuite împetiții sau asupra năvăliri și cu chiară condiție, ca acestea nici episcopul, nici călugării să le poată înfrânge.“3 Enumerarea surselor de venit și a profiturilor susceptibile de a fi impozitate ne edifică asupra importanței viilor, a terenurilor bune pentru podgorii, în economia Transilvaniei din prima jumătate a secolului Luminilor și umanizează, prin acest aspect neașteptat, povestea începuturilor Școlii Ardelene. Viile Blajului mai sunt, de altfel, amintite o dată în Hronica… lui Șincai, în același context, al stabilirii proprietăților Episcopiei Greco-Catolice, semn nu doar că ele au jucat un rol important în viața noii Biserici a românilor, ci și că ocupația în sine era definitorie pentru identitatea acestora.
Sunt numai câteva mostre care ilustrează rolul activ al tradiției în viața cotidiană a românilor transilvăneni, în opera unui cărturar de viziune europeană și cu aspirații moderne. Această fațetă a personalității lui Gheorghe Șincai este nu mai puțin definitorie pentru înțelegerea proiectului Școlii Ardelene.
___________
1 Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri, pp. 151-152.
2 Ibidem, pp. 156-157.
3 Ibidem, p. 177.