„Ime the first Lord in the younited States of A mercary“, scrie Timothy Dexter în singura sa carte A Pickle for the Knowing Ones, care s-ar traduce prin Murături pentru cunoscători. Chiar pentru cei neobișnuiți cu ortografia corectă a limbii engleze, fraza de mai sus este clar greșită, fiind opera unui analfabet destul de funcțional.
Înainte de a se autointitula Lord, acest straniu personaj din secolul al XVIII-lea american a făcut o avere impresionantă, deși nimic nu-l recomanda pentru asta. Născut în împrejurimile Bostonului, într-o familie mai degrabă săracă, Timothy Dexter începe de foarte tînăr să lucreze în pielărie, educația sa oprindu-se la două-trei clase (primele), după cum consemnează într-un amplu articol ce-i este dedicat Zachary Crockett, pentru publicația „Priceonomics“.
Căsătorindu-se cu văduva unui pielar mai înstărit, Dexter își dorește o funcție publică și cererile lui repetate pe lîngă autorități îi aduc titulatura de „observator de cerbi“, deși de vreo două decenii nu mai fusese văzut prin localitate niciun corn de cerb. Motorizat de o ambiție nemăsurată, pielarul bostonian vrea să se lanseze în afaceri. Imitînd cîțiva bogătași din jur, care au cumpărat „dolari continentali“ pentru a încuraja noua monedă, tot mai lipsită de valoare, Dexter achiziționează dolari cu baloții, adunînd o cantitate nemăsurată de bancnote devalorizate. Tone de maculatură. Dar soarta îi surîde. Nu peste mult timp, Congresul ia decizia ca statul să răscumpere, la o valoare mult inferioară, dolarii. Dar chiar și, așa, Dexter devine extrem de bogat, gata să se lanseze în noi afaceri. Cumpără o flotă de transport marfă și, la sfatul unor afaceriști care voiau să-și bată joc de el, încarcă vasele cu cărbune și le îndreaptă spre Newcastle, oraș în care exista o mină de cărbune.
Iarăși îl ajută norocul, minerii erau într-o grevă prelungită și Dexter a vândut cărbunii în cîștig. La sfatul acelorași „binevoitori“, cumpără un fel de tigăi cu coadă lungă, pentru încălzit așternuturile pentru a le vinde în Indiile de Vest, acolo unde aceste tigăi sînt absolut inutile. Ajuns la fața locului, reușește să vîndă marfa (cîteva mii de bucăți) în chip de tigăi pentru zahăr și melasă, îmbogățindu-se și mai mult. La fel se va întâmpla cu uriașa cantitate de oase de balenă pe care o cumpără și care se va dovedi o marfă prețioasă, din oasele cu pricina făcîndu-se întărituri pentru corsetele doamnelor. (Unii ne mai aducem aminte de „balenele“ care se puneau ca întăritoare la gulerele cămășilor.)
Dexter, însă, nu se mulțumește cu statutul de om bogat, el vrea mai mult: vrea admirația celorlalți, recunoașterea calităților sale de gînditor. Își construiește, într-o absență flagrantă a bunului gust, o reședință după planurile unor construcții antice și o înconjoară cu statui imense, reprezentînd gînditori, zeițe, scriitori și pe el însuși. Pe soclul auto-dedicat pune să se scrie: „I am the first in the East, the first in the West, and the greatest philosopher in the Western world“. Filosof practicant, cum ar zice, în zilele noastre, Gigi. Construcția ordonată de „cel mai mare filosof“ a fost atît de urîtă, încît, de jenă, soția s-a mutat, cu copii cu tot, într-o altă reședință a familiei.
Dornic să fie lăudat mereu, Timothy Dexter își angajează un poet pe care-l întîlnise într-o piață, pentru a-i preamări calitățile. Auzind că poeții cetăților italiene purtau lauri, Lordul Dexter a vrut și el să împodobească fruntea poetului său și, în lipsă de lauri, i-a făcut o coroană de pătrunjel (nu e o glumă).
Preocupat de postumitate, ca orice creator adevărat, Dexter are o idee: aceea de a vedea dacă oamenii îl vor plînge după moarte. Așa că și-a organizat propria înmormîntare, cu concursul unor oameni de încredere. Și-a comandat cel mai luxos sicriu văzut vreodată și chiar a dormit cîteva nopți în el, socotin- du-l foarte comod. A tipărit cîteva mii de ferpare și le-a răspîndit în regiune. În ziua în care „a murit“, în sicriu a fost pusă o reproducere a lui în ceară să-i țină locul, în timp ce el urmărea, dintr-un dulap, printr-o gaură, reacțiile mulțimii. Care nu părea foarte întristată — în frunte cu soția lui. Asta l-a șocat atât de tare pe „defunct“, încît a ieșit furios din dulap și a luat-o la bătaie, spre stupoarea și spaima celor prezenți care au văzut mortul apărînd dintr-un dulap. Povestea a făcut înconjurul statului, ceea ce a sporit notorietatea atît de dragă lui Dexter. La moartea lui adevărată, survenită cîțiva ani mai tîrziu, se spune că soția chiar a plîns, așa, din prudență.
Pentru a demonstra că e cu adevărat un om de cultură, un gînditor, Dexter a cumpărat o bibliotecă impresionantă în care nu a petrecut nici măcar o oră. Dar se lăuda cu ea. Ca să fie sigur că rămîne ceva în urma lui, Unicul Lord al Americii a scris o carte pe care am evocat-o chiar la început, din care face parte și constatarea: „E greu să fii Lord“. Cartea e o însăilare de cuvinte scrise greșit, o înșiruire de afirmații fără legătură puse una lîngă alta.
Iritat pentru că i s-a reproșat absența totală a semnelor de punctuație, Dexter a mai tipărit o ediție căreia i-a adăugat, la sfîrșit, cîteva pagini pline doar de puncte și virgule, cu îndemnul, pentru cititori: sare și piper, serviți după gust.
Și totuși, în însumarea de imposturi din care e alcătuită viața lui Timothy Dexter, există și un merit: unica sa operă scrisă nu e plagiată. Poate și pentru că autorul nu a citit nici o carte.