„Antologie“, cuvânt grecesc având înțelesul de „culegere“, sau de „recoltă de flori“, este foarte întrebuințat în sensul modern, de culegere de texte și cu înțelesul suplimentar de „selecție“, de adunare reprezentativă pentru subiectul care le numește. Avem astfel antologii pe criterii geografice, de pildă Antologia Bărăganului, literatură, folclor, din 1935, de C.Fierăscu și I.Neagu, publicată la Călărași; sau antologii pe criterii tematice, cum este Antologia basmului cult, îngrijită de folcloristul I.Șerb, din 1968 (care a avut o versiune ulterioară mai amplă, din două volume, din 2013, semn indiscutabil de succes). Ca orice carte, o antologie poate fi reeditată într-o versiune îmbunătățită și din acest moment specialistul care publică antologia poate deveni un colaborator al autorului reeditat: dacă este vorba de un manual sau de un curs, adică un text de o anumită specialitate, acesta poate fi reeditat tot de autorul său sau – împrejurare curentă în cazul în care manualul, ghidul, enciclopedia etc. continuă să apară în versiuni lărgite, îmbunătățite, prescurtate sau prelucrate în alt fel – poate fi reeditat de un alt specialist, la cererea și cu acordul instituției care deține drepturile de autor. La fel, există antologii ale unei zone geografice, documentată și explicată de mai mulți specialiști, fiecare pe zona care-i este familiară, cum este Antologia Bugeacului a lui Dragomir Petrescu, din 1938, „cu un cuvânt al dlor Iorga, Șt.Ciobanu și Artur Gorovei“.
Un tip obișnuit de antologie este cel pe care și-l face singur autorul din textele sale, selectându-le pe cele mai reprezentative după părerea sa, dar și de un editor de profesie sau un istoric literar, și volumul va purta foarte adesea titlul îndreptățit de Opere alese. Singura obligație profesională a celui care alcătuiește antologia este să explice într-o prefață care este miezul în jurul căruia se adună textele alese, precum și care sunt datele istorico-literare mai importante necesare cititorului pentru a înțelege toate informațiile din textele antologiei. Cu mici variații, structura antologiei comportă de obicei o prefață despre opera publicată și istoria ei, o Notă asupra ediției (care numește sursele utilizate pentru stabilirea textului) și de multe ori un aparat de note adăugate la textele alese care explică episoade și întâmplări din text, necesar pentru înțelegerea deplină a operei editate: de la cuvinte arhaice sau dialectale la realitățile epocii respective și la lămuriri privind geografia locurilor sau istoria oamenilor care apar în aceste scrieri.
Prima observație pe care o poate face oricine, de la prima vedere, este că tipul, întinderea și structura antologiei este determinată de scopul avut în vedere de autor: utilă în general în calitate de bibliotecă fragmentară, reproducând texte și capitole din texte necesare unui număr mai mult sau mai puțin însemnat de cititori, antologia este un instrument democratic, folositoare unui public relativ eterogen. Ea nu impune cititorilor, ca o gazetă literară să zicem, opțiunile unei redacții care are o opinie de grup dominantă asupra inevitabilelor nepotriviri de gusturi sau relații, ci suportă în chip tradițional cadrul unor preferințe mai largi, proprii unei coagulări în timp și netezirii unor asperități adeseori reprimate voluntar, căci o antologie trebuie să fie reprezentativă din mai multe puncte de vedere și în același timp să aibă ea însăși o anumită personalitate.
Recenzia lui Negoițescu la antologia lui Vladimir Streinu din 1944 consacrată Literaturii române contemporane atrage atenția că antologia este „un gen care subminează spiritul critic“ întrucât înlocuiește selecția critică „prin substituția unui aparat complex cu criteriul de atâtea ori dovedit anarhic al gustului singur“ care implică un spor de subiectivitate. Subiectivitatea acționează în general când autorul este cel care-și selectează opera la apariția în volum, ceea ce este legitim, pentru că volumul este o fațetă a imaginii autorului: dar antologia, chiar antologarea în vederea prezentării cu o ocazie diversă (volum omagial, propunere pentru o festivitate etc.) introduce un al doilea nivel de subiectivitate, care poate fi nepotrivit pentru că introduce factori extraliterari într-o judecată că efect în sensibilitatea cititorului: autorul poate introduce un text care e legat de o amintire, de factori personali nenumiți niciodată. Nimeni nu neagă însă utilitatea antologiilor, continuă criticul, pentru că acestea „în afara numelor devenite curente, fixează poeți ce nu și-ar avea rostul altcum decât antologic“, adică reprezentativi pentru epoca în care s-au ilustrat „prin perfecțiuni parțiale“ și de aceea eliminarea lor ar fi regretabilă pentru că ar lipsi epoca respectivă de o trăsătură nu neapărat superioară, ci caracteristică.
În decursul secolului care a trecut s-a discutat mult despre „aristocrația spiritului“ și au fost chiar încercări perseverente și justificate cu argumente „puternice“ de a o contesta, dacă s-au putut da ani grei de pușcărie nu numai pentru scrierea unor opere dezavuate oficial, ci și pentru simpla lor lectură, deși lucrurile s-au schimbat de mult și cu mult în bine, este totuși necesar să ne oprim o clipă asupra absurdităților care s-au năpustit câteodată asupra unor idei și convingeri pe care le credeam definitiv înrădăcinate. Ca întotdeauna, idei și convingeri diverse pot trezi aprobări entuziaste dar și contestări în numele altor idei și convingeri, cu care se întâlnesc în câmpul public al publicisticii sau măcar al opiniilor de școală sau de cenaclu. Toate își găsesc o confirmare și un sprijin în literatura care ne precede și aici trebuie să menționăm că este vorba de încă un temei, de încă un motiv pentru care studiul sau măcar simpla consultare a literaturii anterioare oferă un câmp deschis studiului și aprecierilor. Nici o epocă și nici o încercare de schimbare nu poate fi osândită, contrazisă sau măcar bănuită de intenții pernicioase înainte de a fi fost examinată, trecută prin focul discuției și îngăduită măcar experimental în domeniul public, și acuzația de „elitism“ care a dus la multe inechități într-o anumită perioadă nu mai poate fi aruncată fără a examina în prealabil fundamentul ei.
Există pe rafturile bibliotecilor noastre mult mai multe antologii de texte care încearcă să dea volumelor respective cele mai importante calități necesare operei căreia i se dedică. Multe dintre aceste antologii nu-și asumă nici măcar subtitlul, respectiv definiția care îi și trasează intențiile și limitele pentru a servi din capul locului pe posibilii cititori, chiar când acestea își proclamă singure statutul: volumul de Scrieri literare ale uitatului Vasile Alexandrescu-Urechea, publicat în 1976 de un intelectual și un eseist de valoarea lui Alexandru George, nu poartă în nici un fel însemnele virtuților și limitărilor sale printre lămuririle din subtitlu: „ediție, prefață, note, glosar și bibliografie de …“, deși pe primele rânduri ale „Notei asupra ediției“, se anunță: „Ediția de față, concepută după criterii selective, încearcă să prezinte cele mai semnificative și mai durabile pagini“ etc. Cuvântul magic a fost rostit și putea fi însoțit de cel potrivit: selecție de texte, adică „antologie“. E foarte adevărat că pentru generația mea, cuvântul are un sunet didactic amintind de anii cincizeci, când ne-am făcut liceul și în lipsa manualelor care ar fi dat multe bătăi de cap celor care s-ar fi confruntat cu o mulțime de autori interziși (între care Bacovia sau Arghezi), utilizam „culegeri“ adică antologii de texte îngăduite, unde se strecura și câte un text anodin al vreunui scriitor în principiu interzis: cenzura existentă pentru toate publicațiile atingea și școala, fie la manualele de literatură, de istorie, fie la cele de limbi și literaturi. De fapt se predau în școală două limbi: limba rusă și o limbă străină, și trebuie să mărturisesc că regret destul că n-am profitat de împrejurări să fi învățat ceva rusește, pentru că era oricum o limbă în plus, și o limbă cu circulație internațională. Ca să nu mai pomenesc de privilegiul de a fi avut profesoară de rusă pe fiica Anei Pauker, care altfel era o persoană remarcabilă și ne-am întâlnit mai târziu în ocazii mai prietenești, în casa lui Paul Cornea.