Cronica literară: Corina Cristea și Robert Șerban

Varia

În prezentarea biobi bliografică de pe coperta a patra a cărții 3R: resentimente, reminiscențe, reverberații de Corina Cristea, apare sub raport logic o cezură între volumul din 1974 al autoarei, Goana după vânt, publicat la Editura Cartea Românească pe vremea lui Marin Preda, și Emigrant în singurătate, tipărit la o editură de care eu n-am auzit până acum, AB România, în 1998. Ce va fi făcut scriitoarea între 1974 și 1998, adică timp de aproape un sfert de veac? Nici Dicționarul General al Literaturii Române, unde articolul despre Corina Cristea a fost realizat de Marcel Duță, nu ne ajută cu un răspuns, aici informațiile ajungând până în… 1969. Negăsind material biografic esențial nici în instrumentul de lucru, Dicționarul, care ar fi trebuit să-l ofere, nici în volumul de față, mă gândesc că istoriile cu emigranți din unele „povestiri“ ale cărții au și o bază personală. Poate că autoarea a emigrat ea însăși la un moment dat sau cel puțin s-a „exilat“ din sfera literaturii, revenind la ani buni după Revoluție la masa de scris.

Volumul cu un titlu atât de puțin atractiv seamănă cu acelea, din ediția critică a operelor unui autor, care grupează, la finele seriei, diferite contribuții puse sub titulatura Varia. Sumarul de aici este unul foarte compozit, iar o logică a succesiunii textelor nu există. Apare o lungă proză în engleză (!), My friend, Si, care este probabil traducerea primului volum de povestiri al Corinei Cristea, Prietena mea, Si (1969); iar în mai multe rânduri, se poartă discuții în genul Wikipedia despre muzică, literatură, arhitectură, fără ca lectorul să poată înțelege cine sunt cei care discută și de ce o fac. De exemplu, la paginile 174-177, după ce ni s-a povestit cine a fost Walter Gropius și ce a făcut el, naratoarea sau naratorul trece la Hugo Alvar Henrik Aalto. Stilul este, cum spuneam, de Wikipedia: „Născut în 1898, în Finlanda Centrală Orientală, având mama și cele două surori cu pregătire universitară, Aalto acordă mare importanță ideii de familie. Și-a dat seama de avantajele oferite arhitecturii, de tehnică, ca și de pericolele ei de care trebuie să se ferească.“ „În 1928 – aflăm puțin mai încolo – este ales membru al Congresului Internațional de Arhitectură Modernă. În 1927 ia premiul întâi pentru Biblioteca Municipală de la Viipuri. La această lucrare l-a preocupat problema luminii, naturală și artificială și izolarea fonică“ (p. 175). După ce încheie cu Aalto, autoarea ajunge la Ion Mincu, urmat de Le Corbusier, cu prezentări de același tip; și „proza“ se încheie cu niște versuri de Eminescu.

Unele părți din volumul Corinei Cristea ilustrează așadar suprarealismul, dar nu pe cel literar, ci unul sui-generis, editorial. În volumul de față poți găsi aproape orice, inclusiv (surpriză de proporții) niște scrisori trimise în 1955 de tânărul, pe atunci, Grigore Brâncuș unei foste eleve a lui de la Brașov, care pare a fi chiar Corina Cristea. Epistolele au o valoare documentară excepțională, fiind scrise înainte de Revoluția anticomunistă de la Budapesta, într-un climat ideologic cumva mai puțin autoritar, după moartea lui Stalin. Nimic „politic“ nu răzbate în ele, dar felul în care muncește tânărul profesor și sfaturile pe care i le dă fostei lui eleve să dea admitere la Filologie, fiindcă are chemare, arată un moment mai „liniștit“ al Istoriei. În plus, sunt scrise bine și arată cititorilor de azi cum gândea și ce simțea un intelectual român, tânăr, în anii 1950.

În celelalte povestiri, cele fără ghilimele, unele de mai mare întindere, altele foarte scurte, se pot vedea calitățile și totodată defectele prozei Corinei Cristea. Autoarea are simț de observație și finețe psihologică, dar își organizează impropriu textele, compoziția fiind mai mereu în suferință. Deși proza este preponderent realistă, nu apare o logică de proiectare a personajelor în cadru, prozatoarea sărind de la una la alta, purtată de propriile asociații. Scriitura e fină, însă povestirea se duce ca apa în toate părțile.

Finalul volumului este la fel de neașteptat: apar mai multe poezii de Ilie Constantin, la „capitolul“ Pentru Corina – Saja în loc de magnolii, orhidee și stele, scrise în 1972, și a căror prezență în sumar intrigă. Dar poate că Varia a devenit Miscellanea.

Poezie în direct

Un volum atât de subțire și de mic încât l-am putea numi, vorba lui Arghezi, o „cărticică“ este Poemul curcubeu: un experiment de Robert Șerban, căruia, din fericire, editorul nu i-a aplicat corpul lui de literă favorit, acel corp minuscul care îi face pe cititorii cărților de la Casa de pariuri literare să scociorască prin pagini sau să folosească o lupă. Chiar și așa, cu o literă bună pentru lectură, volumul are dimensiuni liliputane, iar textul este și mai redus. Avem mai întâi o prezentare a autorului, apoi un cuvânt introductiv al lui, iar la final 12 pagini cu poze și ilustrări grafice ale experimentului literar. Textul propriu-zis are 17 pagini.

E vorba despre un singur poem, scris într-o zi (12 octombrie 2019), într-un performance la Galeria Pygmalion din Timișoara, în cadrul Festivalului Baroque II Urban. Robert Șerban a început să scrie la ora 10 dimineața „pe o bobină de hârtie, dintre cele pe care se tipăresc ziarele“ și a folosit o carioca de altă culoare pentru fiecare vers, ca să arate că „poezia nu e monocromă“. Este într-adevăr mai spectaculos vizual un performance cu scrierea unui poem în atâtea culori, dar auctorial e un stres în plus: în loc să se gândească exclusiv la curgerea poemului, Robert Șerban mai avea pe cap și schimbatul cariocilor. Lucrul în direct la poem s-a încheiat la ora 18, în urmă rămânând o bobină de hârtie de 15 metri; iar în volumașul de față putem vedea rezultatul.

Este unul întru totul onorabil literar. Autorul susține că subiectul i-a venit atunci când s-a „așezat, la ora 10, pe scaun“. Greu de crezut. Subiectele literare nu vin la oră fixă și în niciun caz la ora la care ar trebui să vină. Ele au obiceiul să întârzie sau să-și lase scriitorul cu buza umflată așteptându-le, amânând întâlnirea pentru o dată neprecizată. Mai curând Robert Șerban știa când a plecat de-acasă spre Galerie că va scrie ceva „biografic“, nu „minimalist“, din simplul motiv că a scrie opt ore continuu la un poem fără ca el să aibă capacitate de extensie epică și un schelet narativ e ceva de domeniul improbabilului. Având în minte ideea-cadru, poetul a căutat acolo, în direct, versurile distincte care să-i dea formă, iar primul este chiar începutul Poemului curcubeu: „eram fericit când se lua lumina“.

Acesta pare un vers vizionar, metafizic sau oniric, dar nu și pentru cei din generația lui Robert Șerban, a „decrețeilor“. Când se lua ori se dădea lumina, în anii 1980, nu era vreo manifestare divină a Creatorului, ci – mai simplu – se tăia curentul fiindcă Ceaușescu făcea economii. În mod analog, când Dinescu scria într-un poem „Nu mai e bere la berărie“, acesta nu era un vers suprarealist, așa cum l-au considerat cititorii germani când a fost tradus, ci era însăși realitatea epocii ceaușiste în care fusese scris poemul. Da, nu era bere la berărie, nu era carne la măcelărie, nu era lapte la lăptărie și în fiecare seară se lua și apoi se dădea lumina. Acesta, domnilor trăitori într-o țară civilizată și democratică, este realism, nu suprarealism poetic. Urmează, în poemul experimental al lui Robert Șerban, o descriere amănunțită a copilăriei și adolescenței lui în Severin, într-un stil voit apoetic, dar autentic și expresiv, și cu unele fragmente mai „lucrate“, în sensul unei accentuări simbolice: „întunericul stingea ceva în mine/ și îmi dădea un fel de curaj/ unul mic/ așa cum are un puști de 11 12 13 sau 14 ani/ nu făceam nimic cu el/ cum am aflat că aproape nimeni/ n-a făcut nimic cu curajul ăla/ dar îl știam bine ascuns/ și era suficient“. Sau: „viața era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mișcă fără putere frigul“. Sau: „într-o lume ce n-avea milă/ nici când îți voia binele“. Dar după asemenea imagini voit poetice și simbolice, autorul revine la „povestea“ lui, cu întunericul și frigul din Severin și cu spectrul treptei I și apoi al treptei a II-a (ambele mi-au terorizat și mie copilăria și adolescența): examene dure, pe atunci, în funcție de care viața ta o lua într-o anumită direcție. Fie ajungeai la un liceu bun, reușind la treapta I, fie, ca în poemul realist al lui Robert Șerban, ajungeai așa: „mie-mi era mai frică de Treapta I/ decât de orice/ fiindcă ea te ridica mai departe-n viață/ sau îți frângea picioarele/ așa cum se frângeau cocenii toamna sub secerele/ celor care nu-nvățaseră prea multă carte/ și erau obligați să muncească din greu ca să trăiască“.

Un fel de examene au fost, ca pentru noi toți, și primele întâlniri amoroase, la care personajul din poem pare a se fi lăsat examinat îndelung (în regim imaginar) de mai multe „fete de clasa a XII-a“, până la decisiva iubire pentru o contabilă de la o fabrică din oraș, o Monă înțeleaptă care îi șoptește „că nu vrea să ne mai vedem/ decât după Treaptă“. Poemul în întregul lui respiră autenticitate și va ajunge, vrând-nevrând, la Ceaușescu, pe care adolescentul de la Severin visa să-l împuște cu o armă sofisticată cu infraroșu. Dar câți n-am visat asta și în câte feluri?

Poemul curcubeu e un document personal și de generație, iar acest tip de performance ar putea fi încercat și de alți poeți ai noștri, mai vârstnici sau mai tineri decât Robert Șerban.