Așa a fost tradus titlul unui film din urmă cu mai mult de jumătate de secol, „The way we were“, peliculă avându-i ca protagoniști pe Barbara Streissand și Robert Redford, în regia lui Sydney Pollack. Era un film orientat împotriva militarismului american, un film net de stânga, dar având farmecul creat de actori de primă linie. Titlul însă merită toată atenția. Cei mai frumoși ani… Mă gândesc care au fost aceștia… Și din clipa aceasta nu am nici un dubiu. Evident, e vorba de tot ce s-a petrecut după Al Doilea Război… Așa că i-am luat pe toți la rând…
Anii cincizeci? Păi au fost ăia frumoși? De unde până unde? Atunci a avut loc războiul Coreii. Atunci soții Rosenberg au vândut rușilor secretul nuclear. Revoluția maghiară a fost înăbușită. S-a declanșat mccarthysmul iar lumea era sfâșiată de războiul rece. Anii șasezeci… Nici aceștia nu au fost cu nimic mai buni. E drept, Stalin murise de un deceniu, dar am avut criza rachetelor, s-a ridicat zidul Berlinului, Cehoslovacia lui Dubcek a fost invadată de trupele țărilor frățești, în Vietnam americanii au pornit un război pe care l-au pierdut tot atât de penibil ca acum în Afganistan. Doar prin planul Marshall, Europa occidentală începuse să-și revină,
După părerea mea, cei mai frumoși ani au fost anii care au urmat, adică anii șaptezeci, Naiv cum sunt, cred că în acele condiții putea avea loc convergența celor două sisteme. Nu întâmplător, atunci a avut loc și conferința de la Helsinki. S-ar fi putut prelua ce era bun în capitalism și îmbina cu ce era bun în socialism. Ceaușescu al nostru încă nu-și dăduse poalele peste cap. Venise la putere Brejnev, dar care, în pofida„congelării“, putea fi, la o adică, și un om de dialog. Mai ales că atunci Soljenițîn lua Premiul Nobel și tot stalinismul era demascat. Anii șaptezeci au fost anii care puteau salva omenirea de ce a urmat. Adică de anii optzeci… Fiindcă ce au fost acești ani?
Odată cu venirea lui Reagan la putere, s-a declanșat acel misterios „război al stelelor“. Reagan a fost un președinte dur, care nu a iertat nimic. Sentimentele sale anti comuniste au fost aprige și nu au permis nicio nuanțare. A spus despre comunism că este „imperiul răului“ și a acționat în consecință. Venirea lui Gorbaciov, în 1985 la Kremlin, a coincis cu plecarea lui de la Casa Albă. Desigur, a apărut pe scenă Walesa, dar emoțiile erau maxime. Nu știam ce va fi și nimeni nu-și imagina că de fapt, viitorul era deja trasat. Paradoxal, par anii celei mai frumoase promisiuni. De fapt, sunt anii care au anunțat cea mai mare confuzie. Așa au venit anii nouăzeci…
Aceștia au adus în sufletele noastre o bucurie incredibilă. Cine i-a trăit nu-i poate uita. Am spus de nenumărate ori că așa ceva numai o dată în viață poți trăi. România a fost atunci pe primul plan. Ne-am bucurat ca proștii și nu bănuiam că după bucurie vine decepția. Cea mai amară. Prăbușirea comunismului a fost o satisfacție falsă deoarece ascundea o mare dezamăgire. Eu, unul, nu-i detest pe amărâții care se adună an de an la mormântul lui Nicolae Ceaușescu. De fapt, îi respect. Ei sunt mai deștepți decât noi fiindcă au înțeles din vreme în ce direcție merge lumea. Au trăit și ei isteria anilor nouăzeci, s-au bucurat la un moment, dar au și avut oleacă de habar de marele jaf care încă de atunci își lua avânt. Am intrat astfel în anii două mii.
Este momentul care ne înfioară și reprezintă punctul nevralgic al istoriei recente. În anii două mii ni s-a căscat în față o prăpastie incredibilă. Am fost atunci spălați sau bărbieriți pe creier așa cum comunismul nu a fost în stare s-o facă. Tabloidizarea a fost cea mai cumplită îndoctrinare pe care am suferit-o. Astfel, oamenii au început să nu mai creadă în nimic. Aveau în față doar neantul în care se oglindeau și-și vedeau fețele alterate. Mai putea fi vorba de sentimente anticomuniste? Care comunism? Care anticomunism? Erau doar cuvinte care sunau a gol. Am început să trăim tot în gol și ne aminteam cu nostalgie de anii în care ascultam „Europa liberă“ sperând că odată și odată Ceaușescu va muri. Aceasta nu înseamnă că-l doream pe Ceaușescu în viață, nici de așa ceva nu mai eram în stare, de fapt, nu mai doream nimic și acesta e începutul sfârșitului. Din clipa aceea, anii două mii s-au transformat în anii două mii zece, dacă nu chiar în anii două mii douăzeci. Nu mai putem să efectuăm nicio diferențiere fiindcă totul e o apă și un pământ. Dorind intrarea în NATO ș în UE, am constatat că dorința a fost tot o consecință a propagandei subtile care ne-a furat mințile. Suntem atât de decepționați încât nu mai avem o atitudine cinstită. Sau, când suntem cinstiți, ne e rușine. Spunem că nu mai vrem UE sau NATO, dar ce vrem? Înainte, detestam CAER-ul și Pactul de la Varșovia, dar tăceam mâlc Acum dăm din clanță, dar libertatea în care trăim are gustul și culoarea neantului. Și a buzunarului gol, și a sărăciei, așa se înmulțesc prostituatele….
Lumea aceasta e lumea în care oamenii nu mai sunt ei înșiși. Nici nu se mai supără și nici nu se mai revoltă de-adevăratelea. Parcă interpretează niște partituri scrise de un scenarist mediocru. Demonstrațiile pe care le organizează sunt false. Păi se compară coloanele de demonstranți care merg de la Parlament în Piața Victoriei cu acele coloane din dimineața lui 22 decembrie 1989? Să fim serioși! E o diferență ca de la cer la pământ. Cei care demonstrează acum habar nu au de ce fac asta. Sau se prefac că ar ști. Urlă „jos vaccinul“, dar pe ascuns s-au vaccinat. Cea mai mare ticăloșie… Asta nu mai e lume în care să trăiești. Scriam pe vremuri un roman care se chema „Pasărea orbilor“, cu anumite pretenții profetice, având în vedere România lui 2030… Cât mai e până atunci? Mai nimic. Adeverirea unor intuiții nu te bucură, dimpotrivă, te întristează. Iată unde am ajuns… cei mai frumoși ani…