Sunt tot mai uimit în ultima vreme, să nu spun revoltat, când văd aruncate în pubele sau puse în jurul lor o mulțime de cărți care ne-au ritmat existența. Volume cunoscute, pe care altădată eram mândri să le avem în rafurile bibliotecilor noastre, zac la gunoi, aruncate de noii proprietari ai locuințelor moștenite sau achiziționate. Când, cu decenii în urmă, eram nevoit să mă debarasez de mulțimea ziarelor, o făceam cu strângere de inimă, dăruindu-le. Îmi aduc aminte ce greu a fost ca o pagină de versuri ale unui prieten, publicată de o revistă format mare, „Luceafărul“, să stea pe o poliță unde se aflau merele, învelite bine, puse să ierneze. Acum este adevărat și că bibliotecile noastre, ale celor citind încă de pe la mijlocul secolului trecut, au tot sporit, inevitabil, volumele s-au adunat odată cu anii noștri. Dar, aruncând cărțile acelor ani, nu îți negi chiar trăirile intelectuale din acea perioadă?În cărțile noastre de pe rafturile tot mai pline, debordând, stau vârstele noastre lăuntrice.
Oaspete, cum scriam în articolul precedent, la Memorialul Ipotești, la Centrul de Cercetare „Mihai Eminescu“, manager Ala Sainenco, am vizitat împreună cu Ion Pop și depozitul de carte, imensa bibliotecă de poezie contemporană și clasică, o parte donația regretatului Laurențiu Ulici. Am fost încântat de ceea ce cuprind rafturile, mai mult, m-am liniștit că undeva există bine îngrijită această comoară a poeziei române și străine (bibliotecar Cristiana Voicu)… Eminescu acasă la el era ocrotitorul simbolic al poeților de după el, le salva într-o anumită măsură statutul. Un corp de cercetători, muzeografi, bibliotecari, conservatori și personal administrativ (director adj. Daniel Tupiluș) arătau prin munca lor un respect real pentru poet și poezie. Poeții de azi, ca urmași ai lui Eminescu, urmași mai mult sau mai puțin vrednici, se bucură datorită lui de simpatia unor cititori. Eminescu ne hrănește material și spiritual cu numele și creația lui. Memorialul Ipotești înseamnă un Centru de studii eminesciene, întâlniri literare, festivaluri, lecții de scriere creatoare pentru candidații la Premiul pentru Debut al Festivalului de Poezie Mihai Eminescu, dar și un loc unde mulți iubitori de poezie vin ca la un izvor de munte. Rămân aici câteva zile, să respire aerul grădinii și mai cu seamă pe cel al poeziei. Cât am stat la Ipotești, nu am ratat nici noi prilejul de a vedea și lacul cu nuferi, lac intrat în poezia română prin Eminescu, un adevărat locus amoenus, inconfundabil romantic. Spiritus loci. Energiile locului se simt, fără nicio îndoială, la Ipotești.
Dacă nu prea adunăm cărți, motivând că le citim, dacă vrem, on-line, în schimb vrând-nevrând pronunțăm numele multor scriitori români nu demult plecați dintre noi, ei devenind numele multor străzi din cartierele noi din Cluj, în special în cel numit Bună Ziua. Strada Zaharia Stancu este aproape de șoseaua principală, scriitorul a fost și este foarte vizibil, mai discreți sunt Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Augustin Buzura, trei prieteni uniți și de povestea unui Dicționar. Mai izolată mi se pare strada care poartă numele unui „om singur“ Adrian Marino. Ar trebui descoperită de plimbăreți și strada unui autor de romane polițiste, Leonida Neamțu. Fostul redactor la revista „Steaua“, din perioada lui A.E. Baconsky și apoi a lui Aurel Rău, avea mii de cititori fideli, se bucura de tiraje impresionante. Reeditat recent de Editura Publisol, într-o colecție, reconsiderat, prozator pe care-l consider un postmodern timpuriu la noi, el are umor și lirism subtil combinate. În alt cartier, numit Europa, unde locuise fiul meu cel mare, m-a emoționat o stradă cu pomi înfloriți, nu foarte largă, în pantă. Strada se numea Nichita Stănescu. Cred că era printre primele străzi din orașul lui Blaga, ea purtând curajoasă întâia un nume de poet din generația 60. Scriitori, nu puțini, pe care i-am admirat, au devenit treptat nume de străzi. Să sperăm că măcar din curiozitate locuitorii noilor cartiere, rezidențiale sau nu, îi citesc pe cei care au intrat cumva în viața lor.