Vladimir Pană este fiul lui Sașa Pană și cel care a îngrijit volumul de memorii al tatălui său, Născut în ’02. Cartea, apărută în condiții grafice deosebite la Editura Pandora M, e publicată la aproape jumătate de secol distanță de momentul ediției-princeps.
Cristian Pătrășconiu: Ar recunoaște suprarealiștii lumea de astăzi, în detaliile ei, sau ar fi șocați de ea? În mod particular, tatăl dumneavoastră?
Vladimir Pană: Întrucît suprarealismul punea accent pe exploatarea zonelor iraționalului, nu cred că ar fi deosebit de șocați de ceea ce se petrece astăzi în lume. Dacă multe sînt dictate, în absența oricărui control rațional… Pe de altă parte, suprarealismul s-a prezentat nu ca un curent literar, ci ca un nou mod de viață: avea ca repere spusa lui Rimbaud („a schimba viața“) la care s-a adăugat apoi transformarea lumii preconizată de Marx. Erau revoluționari prin definiție. De altfel, denumirea unei reviste pariziene arăta clar programul lor: „Le surrealisme au service de la Revolution“!
Din acest punct de vedere, probabil, ar putea fi șocați: pînă la urmă lumea nu s-a îndreptat înspre direcția dorită de ei.
În ce-l privește pe Sașa Pană, după cîte a văzut, în ultima perioadă a vieții, după cum am observat, chiar dacă-l indigna, nu-l mai „șoca“ nimic!
Ceea ce au făcut aceștia în literatură, în mod aparte Sașa Pană, este actual, mereu actual? Sau – poate? – realitatea a depășit deja suprarealitatea acestor scriitori? În alte cuvinte: despre ce anume din lumea de astăzi vorbește puternic, foarte apăsat, opera literară a tatălui dvs?
Suprarealiștii – Avangarda în totalitate – și-au dorit permanent să schimbe mentalitățile rigide. Pentru asta, în literatură, în artă în general, trebuie să le fim recunoscători. Suprarealismul voia să promoveze o revoluție socială. Istoria recentă a demonstrat că direcția ei era eronată. Opera poetică a lui Sașa Pană – poate cu un accent pe prozopoeme – rămîne „actuală“, așa cum opera oricărui creator care străbate deceniile poate fi socotită actuală. De fapt, realitatea cotidiană și tendințele literare se cîntăresc, după părerea mea, pe diferite cîntare.
Dacă ar fi plecat din țară, tatăl dvs ar fi avut, în privința literaturii, o carieră și mai solidă, mai impresionantă?
Fără îndoială. De altfel au fost perioade cînd era mai cunoscut în exterior decît în țară. Succesul de public și de stimă pe care l-a recoltat, de exemplu, la conferința susținută în anii 1970 la Sorbona stă mărturie. Ca și intervențiile Monicăi Lovinescu sau ale lui Virgil Ierunca pe calea undelor. Din păcate n-a apucat să-și trăiască adevărata notorietate de după 1990. S-a mulțumit cu înjurăturile presei oficiale din perioada „unu“, dar și cu zecile de vizite ale unor tineri – studenți sau nu – interesați de opera sa, ca și de lămuriri despre unica mișcare literară din România sincronă cu Europa timpului – „Avangarda“.
A fost – pentru dumnealui – comunismul o experiență „suprarealistă“, una „de avangardă“?
Cred că (pe hîrtie) comunismul i s-a părut o „avangardă“ socială. De altfel, destui intelectuali de bună-credință au fost atrași de o utopie. Să ne amintim că Breton, în al doilea său manifest – „Second manifeste du surrealisme“ (1929) – și-a dorit să evidențieze linia dialectică dintre vis și acțiunea socială, întrucît era simpatizant comunist. După divorțul (1933) pontifului suprarealismului de comunism, bănuiesc că Sașa Pană a fost derutat, mai ales că „unu“, în ultimii ani, o cotise serios spre stînga. (Poate de aceea, cineva care se pretinde mare cunoscător al perioadei a scris – nu demult – aberația că revista era finanțată de Moscova.)
Dar formula decorației primite de Sașa Pană în 1978 – „pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și contribuția adusă la înfăptuirea politicii partidului și statului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră“ – era (pură) literatură suprarealistă?
Nu e cazul să ne formalizăm de „dicteurile automate“ ale limbii de lemn! Pentru dînsul a fost o recunoaștere, nu cu mult înaintea dispariției sale, că Uniunea Scriitorilor își mai amintește de el.
Avea – și are? – virtuți medicale literatura pe care o făcea tatăl dvs, el însuși medic?
Posibil. André Breton a fost medic. În suprarealism, multe – dacă nu toate – pornesc de la un celebru medic numit Sigmund Freud!
Are literatura suprarealistă un „lipici“ real la proletariat? Avea o aderență specială?
Nu. Nici n-o făceau pentru proletariat, ci pentru ei. Dacă literatura suprarealistă n-a reușit să transforme lumea, a schimbat viața artei și poate puțin și viața cotidiană – nu a proletariatului.
Unde plasați Născut în ’02 în ansamblul operei tatălui dvs? E cheia de boltă a acestei opere sau, poate, fundamentul ei?
Fundament nu poate fi, nu e o temelie. Nu pe această lucrare de memorialistică se întemeiază opera sa. Cheie de boltă, poate, întrucît se situează în locul cel mai de sus al popularității și succesului scrierilor lui Sașa Pană.
Unele caractere ale suprarealismului, care fuseseră adoptate în anii 1960-1970 de tineri literați au fost temeinic cenzurate de către ofi cialitățile culturii vremii. Tocmai de aceea apariția în 1973 a unei cărți care făcea elogiul curentului a fost surprinzătoare și a produs stupefacție. Interesul cititorului a fost demonstrat de epuizarea rapidă a celor 4000 de exemplare puse în vînzare, volumul circulînd din mînă în mînă.
Aveți acasă ma nuscrise ale lui Sașa Pană?
Se știe că Sașa Pană era un „arhivar“ al avangardei, nu numai românești. Puțină hîrtie scrisă sau tipărită care îi intra în casă mai ieșea de acolo. Fără a mai vorbi de numeroasele documente ce țin de istoria avangardei literare interbelice, am găsit pînă și însemnări nu lipsite de interes pe dosul unor bilete de tramvai. Multe dintre acestea – și desigur nedespărțitu-i jurnal de însemnări diurne –, dar și o memorie prodigioasă, au stat la baza volumului retipărit acum. Așa că, evident, am nu doar manuscrise de-ale sale, ci și ale colaboratorilor de la „unu“. Astfel am putut să constat că mai toți adepții „dicteului automat“ erau de fapt foarte grijulii cu ce așterneau pe hîrtie: corecturi, adăugiri…
Tot datorită „arhivei“ sale – așa cum, acum cîțiva ani, am tradus și publicat ultimele zeci de pagini ale lui Ilarie Voronca, Jurnalul sinuciderii lui – acum se află la tipar corespondența (sute de scrisori, cărți poștale, bilete) dintre Sașa Pană și Geo Bogza.
Unde (mai) sunt aceste manuscrise?
Manuscrisul cărții care s-a reeditat acum se află în posesia Muzeului Literaturii. În posesia mea sînt o parte din paginile cenzurate la vremea respectivă și pe care, poate, ar fi trebuit să le redau tiparului într-o Addenda.
E o revoltă sub cutanată în scrisul lui Sașa Pană față de realitate? Sau o acceptare – fie ea și una subtilă – a acesteia?
Mi-e greu să vă răspund la asta. Gîndi ți-vă că era vorba de cineva care ducea o viață dublă, scindată, a contrastelor. Pe de o parte era militar de carieră, ceea ce include disciplina cazonă, pe de alta… avangarda (…lite rară, nu militară!). A fost o răbufnire!
Sașa Pană spune despre sine că e și „lup tător social“. Ce înseamnă aceasta? (e vocație, me serie, datorie?)
A fost, probabil, drumul gîndirii lui de la „secretar al inconștien tului“ la „luptător social“. După părerea mea această postură ar fi o datorie a oricărui mînuitor de condei (azi de tastatură). Desigur n-ar fi vorba numai de un angajament, ci și de direcția acestuia: lăsînd la o parte valoarea de netăgăduit a operelor lor literare, una e „lupta“ lui Mircea Eliade sau a lui Emil Cioran și alta a lui Geo Bogza, de exemplu (ca să pomenim de un avangardist).
Cum poate fi „luptător social“ astăzi cineva prin intermediul literaturii? Ce are de făcut în acest sens?
Prin intermediul literaturii, desigur, să scrie bine. Dar aici cred că ar fi vorba de implicarea prestigiului său literar în viața publică. Exemple sînt nenumărate în mai toate literaturile lumii și nu trebuie neapărat să fii încununat cu Premiul Nobel pentru Pace pentru asta.
Sașa Pană (Alexandru Binder, 8 august 1902, București – 22 august 1981, București). Medic militar, a condus, între 1928 și 1932, revista de avangardă „unu și editura omonimă, unde au fost publicați Urmuz, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Stephan Roll ș.a. A debutat editorial cu volumul de poeme simboliste Răbojul unui muritor (1926) și a continuat să scrie, publicând un număr substanțial de volume: Diagrame, Echinox arbitrar, Viața romanțată a lui Dumnezeu, Cuvîntul talisman, Călătorie cu funicularul, Iarba fiarelor, Vladimir, Munții noaptea neliniștea, Atentat la bunele tabieturi ș.a. A fost un foarte important animator cultural, arhivar, antologator și editor. Opera sa majoră e considerată însă autobiografia Născut în ’02, frescă a societății românești din prima jumătate a secolului XX și valoros portret de grup al avangardiștilor români. (Editura)
