Profetul anunță întâmplări viitoare, de obicei tragice sau neașteptate, dar, în varianta lui cea mai reușită, formulează mai ales adevăruri veșnice.Odată cu toamna, reapare o molimă – benignă de astă dată – și anume „febra Premiilor Nobel“, mai ales a Premiului pentru Literatură. Nimic mai elocvent pentru scurgerea timpului decât urmărirea modului în care Nobel-ul pentru Literatură a fost atribuit și a reacțiilor de mulțumire ale norocoșilor.
Prima întrebare pe care un cititor curios al dosarelor Nobel și-o pune este următoarea: câte discursuri de mulțumire ale laureaților au reușit să depășească momentul festiv, câte asemenea texte trec dincolo de anul în care au fost rostite? Fără îndoială, foarte puține!
Unul dintre cele mai strălucite speech-uri de acest fel aparține lui Albert Camus și datează din îndepărtatul decembrie 1957, din anul când cel mai talentat prozator francez al momentului devenea cunoscut în întreaga lume. Camus a enunțat atunci adevărul etern pentru care, spunea el, adevăratul scriitor trebuie să lupte și să moară.
Rolul unui scriitor – Camus îl formulează simplu: scriitorul demn de acest nume nu trebuie niciodată să fie aservit Puterii, oricare ar fi ea. „El nu se poate pune în slujba celor care fac istoria, el este în slujba celor care o îndură“. Pentru asta, trebuie să accepte două sarcini care definesc măreția misiunii sale: „servirea adevărului și a libertății“, „refuzul de a minți în legătură cu ceea ce știe și rezistența față de opresiune“.
„Adevărul este misterios, fugar, mereu de cucerit. Libertatea este periculoasă și la fel de greu de trăit pe cât este de exaltantă. Trebuie să ne îndreptăm către aceste două scopuri, cu dificultate, dar hotărîți“.
Aceste două principii erau formulate în plin Război Rece, într-un moment când teroarea intelectuală atinsese cote insuportabile în țările comuniste, când o mare parte a „intelighenției“ occidentale se înregimentase sub steagul Kremlinului. În clipa când Camus își rostea discursul, numele lui Pasternak și Soljenițîn erau în mințile tuturor, chiar dacă nu fuseseră pronunțate direct. Scriitori de mare clasă, începând cu Thomas Mann și terminând cu Faulkner,
îl precedaseră pe Camus pe fotoliul aurit din clădirea Primăriei din Stockholm, dar nici unul nu exprimase opțiuni atât de clare. Fericiții laureați avuseseră grijă ca, în intervențiile lor publice, să enunțe doar adevăruri convenabile și să nu supere conducerea de la Moscova sau pe comuniști.
Camus a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume: scriitorul are vocația de a se opune oficialității, de a sluji adevărul în orice condiții și mai presus de toate de a apăra libertatea. E de ajuns să comparăm cuvântările ocazionale ale Premiilor Nobel cu paginile lui Camus pentru a ne da seama de vizionarismul scriitorului francez. Republicat fără omisiuni și fără nici un cuvânt schimbat, discursul autorului Ciumei are, în octombrie 2021, aceeași valoare ca în anul în care a fost rostit. A rămas actual până la ultima virgulă. Mă îndoiesc că laureatul din această toamnă al Premiului, oricare ar fi el sau ea, se va putea ridica în răspunsul său la o înălțime comparabilă.
Recent, Editura Polirom a avut fericita idee de a publica discursul camusian din 1957, în excelenta traducere a Marinei Vazaca; deși între timp Războiul Rece a luat sfârșit, comunismul s-a demonetizat total, iar Uniunea Sovietică a încetat să existe, cuvintele lui Camus își păstrează intactă actualitatea și au înfățișarea adevărurilor eterne.
Asta și pentru că, peste doar doi ani, autorul avea să moară într-un accident, lăsând neterminat romanul la care lucra. Fără voia lui, discursul suedez din 1957 face figură de testament literar – ultimă mărturie a unui prozator de geniu în fața contemporanilor și a posterității.