Evoluția lui Adrian Popescu (debut, Umbria, Editura Dacia, 1971) este aceea de la „un blînd poet naturist“, cum însuși își spune în versul final din admirabilul poem Unde fuge mercurul la unul estet, rafinat liric deopotrivă din înzestrare și cultură aleasă, într-atît încît miezul spiritual, religios al poeziei sale este excedat de grația formei în care stă îmbrăcat din start. Expresia la Adrian Popescu bate miezul, așa cum mirosul îmbietor al bucatelor ațîță gustul, înghițitul în sec: „Materiile din poezia sa, invocate de o imaginație cât se poate de «materialistă», sunt toate euharistice“ (Al. Cistelecan). Așadar, caligrafia, seducția scrisului în sine sînt primul lucru care te izbește la Adrian Popescu, inclusiv sau mai ales în recenta sa carte, Planeta dificilă (Editura Junimea, 2021, cu un Cuvânt însoțitor – „Zece lucruri adevărate despre Adrian Popescu“ de Al. Cistelecan).
Cartea începe ca o „gîlceavă a poetului cu lumea“ de astăzi care a luat-o binișor razna abandonîndu-și temeiurile, o lume care pare sărită din țîțîni, cu spatele sau chiar contrară valorilor care au articulat-o istoric: „Încet conturul lumii noastre se tot șterge,/ Ne scufundăm treptat cu măștile pe față?// Totul acum începe. Totul de nichel și oțel,/ Nu cărți, mesaje, nu întâlniri, contacte reci,/ Nu împăcate morți la vreme, viață fără țel,/ Din care nu mai vrei deloc, de-aici să pleci,/ Ciborgi ce nu cunosc nici bucurii nici milă/ Roboți ce te pândesc din sute de ecrane, un/ Cod sever aplică «Arta trecutului e inutilă!»/ Ca Lear ai să cutreieri, o, biet bătrân nebun.“ (Încet conturul lumii, p. 10). Dezamăgirea este aceea a unui poet centrat pe valori creștine trăite, nu doar invocate. E vorba, azi, de o nouă paradigmă a vieții, trăirii înseși, una din care poetul se simte evacuat, centrifugat: „Când bibliotecile rămân închise,/ Când în biserici intri într-o doară,/ Cine îl duce-n spate pe Anchise?// Cei vechi știau că piere Forma,/ Atunci când se usucă miezul…/ Și când e doar uitare nu e pace.“ (Cine îl duce în spate pe Anchise?, p. 17).
De aceea poetul se refugiază in illo tempore, în timpul său primordial liric, cel al debutului, al Echinoxului de primăvară retrăind, prin anamneză, alături de congeneri o Facere a poeziei curate după o grea maculare a ei din perioada comunistă. E un sunet aici eminescian („Văd poeți, ce-au scris o limbă ca un fagure de miere“). Poemul e un exercițiu anamnezic de trăire crepusculară și de empatie și admirație spre congeneri, cei din prima promoție echinoxistă și, pe departe, cea mai importantă și coerentă în poetică: Marian (Papahagi), Ion Pop, Petru (Poantă), Bruno (Ion Mircea), Dinu (Flămând), Peter Motzan, Peianov (Ioța-Ioan Radin), Franz (Hodiak).
Secțiunea Carnetul venețian este un alt elogiu al gustului vechi de artă saturată de spirit și încărcată de sensuri perene: „Vâscoasă este sticla de Murano!/ Ca mierea pe un tub o înfășoară/ neîntrecuții meșteri din Lagună./ Sticlarii-îngeri robotesc în grabă,/ și valurile și nisipurile, împreună,/ le ard cu altele. Lucrat «a mano»/ un candelabru sună a primăvară./ Un sfeșnic rugăciunea ți-o adună.“ (p. 35) Ori: „Tu, muza mea, să pot găsi pe harfă/ întreaga gamă-nvață-mă, vibrând,/ să nu-nchid ochii, dacă văd urâtul!/ Părul murdar i-ascunde, uite, gâtul/ marmorean, celei la ușa sfintei Lucii,/ cerșind, cu glas melodios, cântând./ Zeiță o fi în travesti cu unghii lucii?/ E fiica veacului, prin râs plîngând?“ (p. 37).
Într-o dispoziție crepusculară poetul invocă figuri dacă nu sacre oricum monumentale ale culturii și spiritualității (pe cei șapte vlădici martiri greco-catolici) ce par stupid relativizate sau chiar uitate astăzi spre beneficiul unei vieți exclusiv în limitele fiziologicului, dorinței de putere, în plină competiție, de supralicitare a clipei ce vine de nicăieri și nu ajunge niciunde. Printre cei admirați liric: Blaga la Lancrăm și Estoril, Mihai Șora în Orașul Luminilor în peisaj suprarealist – cu Brâncuși, Dali, Giacometti, Modigliani, René Char, toți completează compania ilustră a unui poet cu rezerve de admirație și empatie inepuizabile. Toate ca un contrabalans la o paradigmă a amneziei și marginalizării culturale și spirituale a omului de acum.
După Ion Alexandru, „după“ însă mai degrabă cronologic decît axiologic, Adrian Popescu este cel mai valoros poet al Clujului din ultimii 50 de ani. Un Cluj, de altfel atît de generos în scriitori de limbă română și maghiară de prima mînă.