Când se trezeşte pe un iaht fără să-şi amintească deloc cum a nimerit acolo, tânăra Olivia primeşte ajutorul a doi străini care îi vor schimba pentru totdeauna cursul vieţii. Alături de Mac şi Maggie, Oli învaţă să navigheze pe ocean şi să-şi descopere ochiul artistic şi o capacitate foarte rară de a auzi sunete şi a simţi emoţii în culori. Patru ani mai târziu, cunoscătoare intimă de-acum a vieţii pe mare, Oli se angajează pe iahtul Poseidon, alături de un echipaj de bărbaţi al cărui căpitan, Vlad, o tratează cu neîncredere, din cauza vechilor prejudecăţi şi superstiţii potrivit cărora femeile îţi poartă numai ghinion pe mare. Exploziile de culori şi experienţele iniţiatice de pe Marea Coralilor lasă loc ploii cu maţe de peşte şi beznei de sub punte, unde nimeni nu te ia în seamă când ţipi. Sub punte evocă în culori tari şi cu o sinceritate uneori brutală clipele de revelaţie sau de cotitură, trauma vie sau îngropată şi extazul artistic în plină desfăşurare, într-o continuă, curajoasă explorare din Sydney pe Marea Coralilor şi de la Londra până în Antarctica, prin viziunea sinestezică a unui personaj original. (Editura)
Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinții ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învățat la rândul ei navigația și surfingul competitiv. Și-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă și cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experiențele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este și autoarea unui roman pentru adolescenți de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experiențe pe mare, în Antarctica, precum și din două episoade dureroase de violență sexuală suferite în adolescență și la vârsta de douăzeci și trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă și coregizoare a miniserialului
Critica de întâmpinare
„Noul roman al lui Sophie Hardcastle, Sub punte, are ca temă femeile, corpurile lor şi peisajul înconjurător, însă şi violenţa sexuală, trauma şi supravieţuirea prin revendicarea propriei poveşti. […] E o proză fremătând de culori şi umbre ce conferă noi dimensiuni experienţelor evocate.“ (The Sydney Morning Herald)
„Sub punte e un roman uimitor. Un text poetic care se poate citi la fel de uşor atât cu voce tare, cât şi în tăcere. […] Inima cărţii – şi chiar are inimă, mai mult decât atâtea altele – rezidă în explorarea identităţii feminine. E o carte care se adresează oricui a simţit impactul dureros al misoginiei sau consecinţele violenţei.“ (Australian Book Review)
„Limbajul cărţii este poetic, şi totuşi accesibil – se citeşte uimitor de uşor. Povestea este sfâşietoare, şi totuşi de un omenesc simplu. Personajele, chiar şi acelea minore, prind viaţă în pagină, şi totuşi servesc unui scop mai înalt al autoarei, unul clar politic. Sophie Hardcastle are talentul de a transforma subtil percepţia cititorilor săi, chiar şi a cititorilor masculini. Un adevărat dar.“ (The Canberra Times)
Hibiscus de mare
Urc încet în noapte. Puntea e umedă şi neagră, iar valurile din ce în ce mai înalte spală prora. Aerul e cald şi înăbuşitor. De-acum ne apropiem de tropice. Sunt desculţă, într-o pereche de pantaloni impermeabili, maiou şi o jachetă impermeabilă pe care am lăsat-o descheiată din cauza căldurii. Părul mi-e umed, mâinile transpirate. Tremur puţin.
Mac e la cârmă. Bate uşor în banchetă, lângă el. Mă aşez. Îmi zâmbeşte.
– Eşti pregătită, mă asigură, apoi mă îmbrăţişează, se ridică şi o ia prin cockpit spre tambuchi, întorcându-se în ultima clipă să-mi spună: Ne vedem în patru ore.
Apoi dispare sub punte.
Întunericul învăluie barca. Luna şi stelele stau ascunse după o plapumă groasă de nori. Singura lumină vine de la instrumentele de navigaţie. Stropii apei iau o tentă roz. Dincolo de ei, lumea e incredibil de neagră. Ca un tablou monocrom de Yves Klein, cerul e totul şi nimic. Pentru că, oricât de aproape şi de palpabilă e bezna asta, e deopotrivă nespus de adâncă.
Aşa că stau aici, în negura asta trandafirie, bizară, cu o mână pe barcă şi cu cealaltă pe cârmă, atât de încleştată, că mi s-au albit de tot încheieturile degetelor, pentru că simt, acum când marea se contopeşte cu cerul, că dacă dau drumul bărcii o să mă înghită bezna cu totul. Ca apa care se pră văleşte. În abis. În tot. În nimic.
La început, am impresia că îmi joacă feste ochii când văd o fâşie subţire de portocaliu întinzându-se la orizont, la babord.
Minutele scrâşnesc. Pulsul îmi creşte.
Fâşia portocalie se îngroaşă, se lăţeşte, până când culoa rea capătă formă. Portocaliul prinde viaţă. Se mişcă, undu indu-se, dansând în noapte.
Îmi mijesc ochii, aţintindu-i asupra fâşiei portocalii. Mi se taie răsuflarea.
Flăcări. Sunt flăcări!
Oceanul e în flăcări. E o scurgere de petrol?
De-acum îmi tremură mâinile, inima îmi bate mai-mai să-mi sară din piept. O iau rapid prin cockpit şi în jos prin tambuchi, spre sistemul de navigaţie, unde aprind lampa de birou şi scot o hartă.
– Ce să fie? şoptesc.
E la babord. E uscat! Suntem aproape de coastă aici, doar la câteva mile de ţărm. Simt cum mi se potolesc bătăile inimii ; nu e o scurgere de petrol.
Urc înapoi pe scară în cockpit şi mă duc pe puntea de la babord. Acum că mă uit atent, le văd. Limbi de foc. Pământul e în flăcări.
Îmi amintesc că Mac mi-a arătat o pată cenuşie pe cer după-amiază.
– Suntem în ţara trestiei-de-zahăr.
Aici, mi-a spus, fermierii curăţă terenul dându-i foc.
Mă aşez din nou la cârmă şi inspir adânc. Dincolo de mine, cenuşa aprinsă îşi ia zborul ca un roi de molii în jurul lunii. E înspăimântător de frumos.
Mac urcă pe punte cu două căni de ceai când cerul se deschide în alb, flori de mare desfăcându-şi petalele. Îmbobocesc zorii. O rază de soare despică orizontul. Mac îmi întinde ceaiul.
– Cum ai dormit? îl întreb.
– Ca un prunc, spune zâmbind larg. Ai scăpat cu bine după prima noapte de cart. Mă bate uşor pe spate. Sunt mândru de tine, puştoaico.
Iau o gură de ceai şi simt cum mă încălzeşte pe dinăuntru.
Dincolo de proră, apa bleumarin se preschimbă în alt ceva. Privesc uimită cum se succed orele, strat după strat: decojirea orelor; marea devine albastrul serilor de vară, albas trul numărului patru, albastrul ciripitului păsărilor. Strălucitor şi viu.
Mac radiază.
– Marea Coralilor, spune. Am ajuns.
La prânz mâncăm spaghete din conservă şi pâine caldă. Maggie îmi spune că, după cinci zile pe mare, totul e gustos. Are dreptate. Suntem pe mare de aproape două săptămâni şi zău că sunt cele mai bune spaghete pe care le-am mâncat în viaţa mea.
După masă, ud o cârpă cu apă de la chiuvetă şi îmi şterg sarea de pe faţă. Cu cât înlături mai multă sare, cu atât dormi mai bine, am descoperit.
Mă bag în pat, pentru că am mai învăţat şi că pe mare dormi când poţi. Dacă nu dormi, uiţi cum se leagă nodurile.
Când mă trezesc, după-amiază târziu, găsesc în rucsacul meu o pungă de bomboane cu aromă de banane pe care am uitat că le luasem la mine. Urc cu ele pe punte, mă aşez în cockpit, bag una în gură şi apoi îi întind punga lui Mac.
– Ce sunt astea?
– Bomboane cu aromă de banane.
Se dă înapoi.
– Aruncă-le peste bord.
– Ce?
– Bananele aduc ghinion pe mare.
– Au doar aromă de banane.
– Nu-mi pasă.
– Doar nu vorbeşti serios.
– Nu mă mir că ne luptăm cu vântul de două săptămâni. Ai adus banane la bord!
– Nu conţin nici urmă de banană!
– Oli, aduc ghinion. Aruncă-le peste bord.
Maggie intervine:
– E ghinion şi să aduci femei pe mare. O să ne arunci şi pe noi peste bord?
Mac râde.
– Poate ar trebui.
– Ai fi pierdut fără noi, spune ea cu un zâmbet ştren găresc pe faţă.
Mai bag o bomboană în gură.
– Hei! Te-am văzut, puştoaico.
Dau ochii peste cap şi scuip bomboana în apă.
– Şi restul.
– De ce aduc ghinion?
– Bananele fac alimentele din jur să se strice mai repede, explică Maggie.
– Bine, spun, golind punga în mare.
O rafală de vânt se ridică din ocean, umflând pânzele. Viteza creşte cu două noduri pe vitezometru.
– Vezi? zice Mac. Deja funcţionează!
Mă aşez lângă Maggie şi îi şoptesc la ureche:
– Mai am o pungă sub punte.
Pufneşte în râs, apoi îmi şopteşte:
– Păstrează-mi şi mie câteva.
Insulele încep să se profileze la orizont aşa cum te-ai trezi duminică dimineaţa: încet, ca un tablou, strat după strat. De un albastru compact la început. Apoi pete verzi, conturul copacilor, o fâşie de nisip alb. O lespede maronie prinde formă, numai piatră zbârcită şi îndoită, până când ţărmul îţi face cu ochiul.
O zi mai târziu, ancorăm pentru prânz pe o insulă măr ginită de corali. Ca să ajungem acolo,
trebuie să ne facem loc printre două recife. Coborâm pânzele şi pornim moto rul. Mac vine de la sistemul de navigaţie cu o hartă şi o întinde în cockpit. Eu sunt la cârmă şi-i ascult instrucţiu nile.
– Uşor, uşor, îmi spune el. Încetineşte puţin.
Trag de schimbătorul de viteze de la picioarele mele şi virez spre tribord. Cum stau cu ochii pe cadranul de adân cime, cu coada ochiului zăresc o aripioară. Mă uit spre babord şi văd o înotătoare gri.
– Un delfin! exclam, iar apoi văd corpul cenuşiu undu ind înapoi sub apă. O, Doamne, un rechin!
– Concentrează-te! ţipă Mac.
– Tocmai am văzut un rechin!
– Vrei să ne bagi în stâncă?
– Scuze, mormăi.
– Acum coteşte spre babord, spune el, pe lângă ciotul ăsta de corali.
Cârmesc barca, ocolind un petic de apă roz vălurită.
– Acum în marşarier, mă instruieşte el.
Bag motorul în marşarier. Barca se scutură şi se dă îna poi. Mac sare din cockpit şi se duce la proră.
– Las-o pe liber! strigă el.
Las motorul pe liber, iar el coboară ancora.
– Foarte bine! Acum opreşte-l, te rog!
Opresc motorul şi ascult. Insula e însufleţită de ciripitul păsărilor. Un vultur de mare îşi ia zborul, se avântă de pe coastă şi-şi întinde aripile peste apă.
Mac sare înapoi în cockpit.
– Ai chef să înoţi un pic?
— Să înot? fac eu. Tocmai am văzut un rechin!
– Mă îndoiesc, spune el. Probabil că era un delfin.
– Nu înota ca un delfin.
Mac mă ignoră şi coboară sub punte cu Maggie. Câteva minute mai târziu, se întorc în costume de baie.
– Haide, Oli, zice Maggie.
– Nici nu mă gândesc, spun.
– Măcar încearcă apa, zice Mac.
– Bine, spun şi mă dau spre capătul cockpitului.
Apuc cablul de siguranţă şi las uşor un picior, ca să-mi înmoi degetele în apă. Dar până s-o ating, simt pe spate mâini care îmi dau brânci în apă. Mă prăvălesc înainte, îmbrăcată în pantalonii scurţi şi maiou. E o căzătură spec taculoasă pe burtă.
Mă ridic la suprafaţă tuşind şi împroşcând apă. Mac şi Maggie sunt pe punte, prăpădindu-se de râs. O iau înot spre scară, panicată că ceva mi-a atins piciorul, dar trebuie s-o aştept pe Maggie, care coboară deja. Intră în apă aşa cum te-ai întoarce acasă, lăsându-ţi cheile pe masă şi trăgându-ţi sufletul. Cu un oftat de uşurare, oceanul o îmbrăţişează.
În spatele ei, Mac sare în apă, stropindu-ne pe amân două.
Acum râd şi eu.
Când ne întoarcem pe punte, mâncăm biscuiţi de secară cu Vegemite la prânz şi compot de piersici la desert. Abia îmi bag o bucată de piersică în gură, când zăresc, mai încolo de pupă, ceva ce pare a fi o aripioară, un corp cenuşiu unduind prin apă. Scot un ţipăt, scuipând bucata de piersică în poală.
– Uite! V-am zis eu!
– A, da, e clar un rechin, spune Mac, iar Maggie pufneşte în râs.
– Nu-i amuzant! zic eu. Puteau să ne mănânce!
– Sunt doar rechini de recif, nu te mănâncă.
– Da, spune Maggie. Cel mult un deget de la picior.
Am fost la Beijing, oraş înălţat în cer, etaj peste etaj. Bangkok, fierbinte şi frământat. New York, impozant. Roma, ornamentală şi opulentă. Totuşi, când îmi fixez pe faţă tubul de respirat şi mă scufund sub apă, îmi dau seama că nici un oraşpe care l-am văzut vreodată nu se compară cu un oraş din corali. Este extrem de sofisticat. Infinit de complex. Bancuri de peşti se avântă printre alge galbene legănate. Fundul mării e ca un hibiscus în floare. Stele de mare împo dobesc pietrele. Peşti-înger imperiali alunecă prin apa stră punsă de razele soarelui. Îmi reglez presiunea în urechi şi mă scufund mai adânc, până acolo unde peştii buzaţi Napoleon înoată ca nişte uriaşi blânzi.
Parcă te-ai plimba printr-o galerie de artă. Pereţi de scoici şi cochilii în rame de frunze aurii. Statui de corali pe socluri acoperite de alge. Oriunde mă uit, oriunde mă întorc, mi se dezvăluie o nouă operă de artă. Marea, cel mai priceput custode.
Dar apoi înot peste o adâncitură, către un alt recif de corali, şi văd doar alb, rozul şi movul s-au scurs din coral ca sângele din venă. Câte un peşte înoată printre oasele decolorate.
Când ies la suprafaţă, apusul irizează apa. Înot înapoi spre barcă, mă caţăr pe scară şi găsesc un prosop în cockpit. Îmi şterg sarea de pe mine. Maggie e deja acolo, înfăşurată în prosop şi cu părul cenuşiu lucios.
– Cum ţi s-a părut? mă întreabă.
Am rămas fără grai.
– Frumos, nu?
– Da, spun. Dar e o bucată unde coralii sunt doar albi şi nu prea vezi nici un peşte. Ce s-a întâmplat?
– S-au decolorat, spune Mac urcând scara. Anul trecut reciful a fost cel mai grav afectat. Se întinde după prosop. Poţi să dai vina pe schimbările climatice. Oceanul se încălzeşte şi devine tot mai acid.
Simt o greutate incomodă în stomac, întrebându-mă dacă Mac i-a spus lui Maggie că tata lucrează în industria petrolieră.
– Ştii, spune Maggie, am jelit când mi-am pierdut vede rea, dar mă simt aproape uşurată că nu pot vedea reciful acum. Mi s-ar rupe inima.
Mac suspină.
– Marea Barieră de Corali e tărâmul morţilor vii.
Ancorăm peste noapte în golful Blue Pearl. La cină, Mac îmi spune că pe aici trăieşte un peşte buzat Napoleon pe nume Priscilla. Când te scufunzi, spune el, auzi cum ronţăie reciful între fălci.
– Curând, spune Maggie, o să auzi cântecul balenelor.
– Cântecul balenelor? mă mir eu. Cred că glumeşti.
Maggie clatină din cap.
– Zău aşa.
– Dacă e vreo balenă pe o distanţă de zece mile, o auzi când bagi capul sub apă, spune Mac.
Râd.
– Mă luaţi peste picior.
– Aşteaptă doar, spune Maggie.
Mac cotrobăie în dulapul de deasupra chiuvetei.
– Vrea cineva desert?
– Ce avem? întreb eu.
– Piure de mere, spune Mac întinzându-ne câte o cutiuţă.
Cât mâncăm, mă gândesc la plimbarea noastră de dimineaţă pe insula Whitsunday spre plaja Whiteheaven. Ghirlandele de plante căţărătoare ce împresurau poteca. Crabii albaştri zbughind-o de colo-colo la reflux. Îmi închipui petele mâloase care pistruiază aripile diavolilor de mare din apele de la ţărm. Ierburile rare ca nişte şuviţe verzi de păr pe dunele de nisip. Ramurile răsucite şi pietrele portocalii. Apoi închid ochii şi îmi imaginez marea turcoaz înfăşurată în jurul unui cot de nisip alb.
– Azi a fost o zi bună, spun. Mulţumesc din suflet că m-aţi adus aici.
Maggie se întinde spre mine şi-mi atinge antebraţul, pipăindu-l în jos, până la mâna care-mi stătea sprijinită de masă. Mi-o ia într-a ei.
– Nu, spune ea. Noi îţi mulţumim.
– Psst, şopteşte Mac, încercând să mă smulgă din întu neric. Oli, trezeşte-te.
Simt o mână pe umăr. Ochii mi se deschid brusc.
– Scuze, puştoaico, nu voiam să te sperii. Dar trebuie să vii să vezi ceva.
– Ce e? mormăi eu, întorcându-mă pe o parte şi ridi cându-mă în cot.
– O să vezi, spune el.
Mă smulg din pat şi îl urmez prin cabină, în sus pe scări, prin tambuchi, în cu totul altceva.
Oceanul străluceşte în culorile curcubeului. Ca un muşchi argintiu care pulsează. Valuri de albastru-libelulă. Unduiri de aur roz.
– Ce e asta? şoptesc eu.
– Fosforescenţă.
Mă duc în spatele cockpitului şi mă aplec peste parape tul de siguranţă, privind în jos prin sticla neagră la fundul mării, scăldat cu totul în lumină. Solzii peştilor-curcubeu strălucesc ca nestematele într-o peşteră subacvatică. Un oraşdin corali luminat ca Atlantida. Tot numai aur sclipitor. Forfotitor. Şi nesfârşit.
Şi mai e şi sentimentul că eu însămi sunt undeva dincolo de mine. Ca şi cum aş privi în spaţiu, urmărind naşterea unei galaxii. Îmi ţin răsuflarea în timp ce universul ia forma coralilor zbârciţi. Alge roz înfloresc ca o furtună de vară.
Această lume subacvatică.
Toată numai argintiu şi roz. O privesc.
Prefacere şi desfacere într-un singur puls.
Romanul Sub punte de Sophie Hardcastle urmează să apară la Editura Polirom, în Colecția Biblioteca Polirom Actual.
Traducerea din limba engleză este realizată de Lucia Popovici