SĂPTĂMÎNA DE LUCRU
Poemul de miercuri
Ţi-ar fi plăcut să fie şi azi tot
marţi, cu tot cu
ceasurile rele pe care le-ai şters
de grăsimile adunate peste ani,
dar nu s-a putut,
azi a trebuit să priveşti prin tine
cu o mie de ochi,
poate chiar cu milioane de ochi
ca razele dintr-un cîmp magnetic
aşa cum sunt furtunile în
deşerturile sub care dorm
livezile unui alt timp,
din retina lor ieşeai victorios
ca un beduin
între cocoaşele cămilei,
sărutai mîna celei care te-a închis
într-un tub alb
ca un tunel prin care vuiau
toate siberiile lumii,
spălai faţa ei cu privirile tale,
singurele din care puteai coborî
aşa cum fac alpiniştii după ce
înfig steagul în creştetul muntelui,
apoi ai fi aşteptat
să te topeşti în braţele nevăzute
ale celui care se năştea atunci,
dar cum nu s-a putut întîmpla
mai nimic din ceea ce
ar fi trebuit să se întîmple,
ai fi vrut să începi şi ziua de azi
în casa ta,
să scoţi preşurile afară şi să le
coseşti ierburile crescute peste noapte,
să alungi din hamacurile lor
păianjenii,
să deschizi ferestrele larg
şi să zbori pînă cînd toate cîte
s-au întîmplat pe lume
să se mai întîmple o dată,
atît,
spre seară să vezi în faţa ta faţa ta
în care se aşază faţa ta
uimită de faţa ta,
pînă cînd dintre perini
să se ivească
somnul purtînd chipul tău
în braţe
ca pe un copil lăsat în poveste
ca într-o realitate pe care
nu o va trăi niciodată,
ai fi avut linişte,
aşa cum au pereţii plini de fotografiile celor care altădată
umpleau casa de gălăgie
ca într-un abator umbrele
hăcuite de umbre,
dar astăzi e miercuri,
o zi oarecare,
nu ştii ce e bine să faci,
ce e bine să nu faci,
aşa că mai bine ieşi în oraş,
nu se ştie pe cine vei întîlni,
ce te va întreba, de asemenea
nu ştii,
dacă nu vei întîlni pe nimeni,
ce e bine să faci,
să stai pînă cînd îţi iese cineva
în cale, să-l priveşti în ochi
cu cei un milion de ochi care
au privit în tine
şi nu te-au găsit,
sau să te uiţi într-o vitrină
în care nici măcar chipul tău
nu se vede,
ceva tot se va întîmpla cu tine,
chiar dacă prin tot oraşul
nu mai e nimeni, chiar dacă
te simţi sufocat de
aglomeraţia din jurul tău,
de respiraţiile
pe care le simţi în urechi
pline de vorbe fără noimă,
chiar dacă statuia maiorului Ignat
ţinteşte în fereastra Casei Ankele
după care se joacă fără sfîrşit
cu nişte cuie şi un ciocan
cîţiva copii a căror vîrstă a trecut
de două mii de ani,
iar o femeie plînge într-o icoană
şi alta spală sîngele de pe podele
în privirea celui ce coboară
să le mîngîie,
tresari
aşa cum faci de fiecare dată
cînd priveşti
prin acea fereastră pe care
n-a deschis-o nimeni niciodată,
de după care privesc copiii
şi cele două femei
care vor să nu se mai repete
vreodată
jocul acela
arsă-l-ar focul,
ai fi vrut să auzi altceva,
să priveşti altceva,
să spui altceva,
dar cum tîrgul e pustiu, şuieră vîntul
a pagubă în fiecare hambar,
iar tu tragi după tine o viaţă
de care s-au legat
mii şi mii de tinichele
ca o orchestră dezacordată
în sala teatrului demolat,
dar cum auzi aceeaşi muzică
stearpă,
cum priveşti acelaşi tablou
devalizat,
cum nu poţi spune decît acelaşi
lucru,
treci singur prin tîrg
aşa cum toţi cei din jurul tău
trec singuri,
fără să simţi că încă odată soarele
a apus în ochii tăi
şi îngheaţă acolo peste noapte.
Poemul de joi
Ţi s-ar fi dat voie să întinzi rufele
pe sîrmele
de înaltă tensiune
sau pe cele de telegraf,
şi aşa nu mai circulă pe acolo
vocile telefonistelor,
iar cămăşile tale ar fi fluturat
ca steagurile
naţiunilor unite,
ţi s-ar fi spus să nu ieşi din
cămăşile puse la uscat
pentru a ţi se vedea inima
însîngerată de atîtea vorbe
surde rămase
în sîrmele pe care au stat stoluri
de rîndunele
toamnă de toamnă,
aşa cum pe strunele unei viori
arcuşul făcut din coamele
unei herghelii de cai săbatici,
ţi-ar fi fost bine după ce ai fi fost
văzut zburînd prin preajma
turlelor bisericii
în care ai fost botezat,
aşa cum vezi norii atîrnaţi
de firele paradisului
în care spălătoresele storc
straiele lui Dumnezeu
din care curg lacrimile lor,
ţi-ar fi fost îngăduit să rămîi
măcar o secundă printre nori
aşa cum eşti mai tot timpul
prin gîndurile
atîrnate de aceeaşi speranţă
căreia Dumnezeu nu-i dă drumul
din cer,
fiind aici pe pămînt paradisul
pe care el ţi l-a oferit
şi tu nu eşti mulţumit,
ai fi fost mulţumit dacă
ţi s-ar fi spus
că azi vei fi aflat de ce nu poţi
coborî din cămăşile
stoarse de mîinile femeilor
care privesc prin ele
sufletul tău, adică tot ceea ce
atîrnă dincolo de nori
ca pe nişte sîrme de înaltă
tensiune,
pe care nu le poţi atinge
şi aştepţi pînă cînd
de după fereastra casei
în care stai
să te iveşti şi să spui
că nu eşti tu cel adevărat,
dar ţie nu-ţi spală nimeni
cămăşile,
nimeni nu te-a văzut zburînd prin
preajma turlelor bisericii
în care ai fost botezat,
nu ţi s-a întîmplat să rămîi
vreodată printre nori,
aşa cum de fiecare dată
te descoperi
căutînd paradisul în chiar
paradisul în care trăieşti
şi nu-l găseşti,
nici sufletul nu ţi l-ai văzut
cu adevărat vreodată,
el fiind arvunit altei vieţi despre
care ştii atît de multe lucruri
încît habar n-ai despre ce
ar putea fi vorba,
şi aşa trăieşti şi azi,
liniştit în chiar interiorul
zbuciumului tău,
deşi nu asta te-ar deranja
atît de mult
pe cît de mult te frămîntă
mîini nevăzute ca pe un aluat
care nu va dospi niciodată
şi din pîinea căruia vor rupe
toţi cei ce cred
că au adăugat acolo puţină apă,
puţină făină,
puţină sare,
poate şi un strop de ulei,
cine ştie, poate şi un ou,
dar tu nu i-ai văzut niciodată
lîngă tine
aşa cum erai tu lîngă cuptorul
în care mama ta
punea pîinea la copt, făcînd
o cruce mare
ca peste faţa cea bună şi blîndă
a lui Dumnezeu,
nici nu-ţi faci vreo iluzie că azi
vei fi mai fericit dacă pe sîrma ta
de rufe
vei întinde cămăşile pe care
ţi le-ai spălat singur,
că mîinile tale,
cu trupul tău ieşit din ele ca fătul
din placentă,
primind sufletul în dar
pe care îl va dărui mai departe
celui
ce va şti ce să facă cu el,
şi asta e singura ta iluzie
în care te aşezi şi astăzi
ca într-un aşternut
pe care-l vei lepăda mîine în zori,
cînd altă zi se va deosebi
de asta de azi,
deşi nici de data asta nu-ţi faci
iluzii,
aşa cum vezi că vecinul tău
de peste gard
şi-a cumpărat maşină la cei
optzeci şi şase de ani
pe care i-a trăit într-o singură zi
ce pare
a fi nesfărşită,
vei sta şi azi la o ţigară cu el,
te vei uita cum îşi admiră motorul
ca o mireasă zestrea
în care-şi va aduce mirele
ale cărui cămăşi le va întinde
pe sîrmă,
faţa lui ţi se va deschide
ca o carte
în care stă scris totul despre tine.
44/2021