Umblu prin oraș cu propria-mi fotografie
în mînă. Opresc trecătorii și îi întreb:
l-ați văzut, vreodată, pe omul acesta?
Ei dau din cap că nu. Mă privesc în ochi și o
spun cu atîta convingere de îmi vine să cred că
m-am născut în ziua de odihnă a lui Dumnezeu.
Nici mama nu mă recunoaște, nici prietenii,
nici femeile care au dormit cu ea sub pernă,
nici fotograful care mi-a făcut-o,
mirat că aerul se colora împrejurul meu.
Pînă și cîinele mă latră ca pe un străin.
Copiii vor să-mi deseneze ochelari și mustăți,
poate așa își va aminti cineva de mine.
Doar groparul se arată interesat. Miroase cîștigul.
(Pentru el, toate fotografiile sînt bune
de pus în rama unui mormînt.)
Dar nu renunț. Umblu prin oraș cu propria-mi
fotografie în mînă. Nici eu nu mai sînt sigur dacă
l-am văzut vreodată pe omul ce îmi zîmbește din ea.
* * *
Nimeni nu știa cum apăruse în oraș. Îl vedeam,
în zori, plimbîndu-se pe străzi, cu o linguriță
de argint în buzunarul de la piept. Îl credeam nebun,
însă cu toții am fi vrut să știm trecutul acelei misterioase
lingurițe. Unii spun că bătrînul a fost în război
și neprețuitul obiect i-ar fi salvat viața, oprind un
glonte să îi adoarmă inima. Prea banal! Ce Dumnezeu,
nu sîntem lipsiți de imaginație! Să căutăm altceva,
au zis într-un glas înțelepții și proștii. Unii, mai sadici,
s-au gîndit dacă nu cumva cu ea i s-ar fi turnat plumb
topit în gîtlej atunci cînd niște firimituri din trupul lui tînăr
au fost găsite în patul de nuntă al altui bărbat. Doar vedeți
că e mut, au motivat ei. Nu, nu! s-a opus
mulțimea, puteau pur și simplu să îl castreze.
Poate e o linguriță de impărtășanie, furată din vreo biserică,
au opinat preoții. Huooo, tîlharilor! Imediat ați revendica-o voi!
au amenințat ateii. Alchimiștii își rîdeau în barbă,
păreau că ar deține secretul. Ocultiștii, la fel. Timpul trecea,
iar oamenii nu se puneau de acord nicicum. Ne pîndea anarhia.
Într-o zi, bătrînul a dispărut, la fel de ciudat cum apăruse.
Lingurița de argint a fost găsită tocmai de nebunul orașului.
O poartă în buzunarul de la piept pe nesfîrșitele-i drumuri.
Deocamdată e liniște, nimeni nu se mai întreabă nimic…
* * *
Nu am nevoie de dragostea ta.
Mai bine un grăunte de sare
să îl împart săracilor.
Ei se vor bucura. Eu, nu.
Ușa ce nu scîrție, nu e vie.
Zarurile au fugit de acasă.
Nu va fi nici o nuntă,
nici o îngropare. Tu îmi speli
cămașa de mire pînă se vede în ea
chipul lui Hristos. Lasă, nu fi trist,
poeții vindecă locul. În ultima fotografie
o să îți iasă aburi din nări, mă liniștești
și dispari după peretele de fum colorat dintre
viață și moarte. Un drum fără sfîrșit
în mijlocul căruia găsești același cal orb,
semn că ai mai trecut pe acolo.
Privești înapoi și îmi spui că
mă iubești. Dar cînd vine vorba
de dragoste, sufletul meu e mai
neștiutor decît un copil care nu a
ieșit niciodată din satul său.