Corespondența dintre fiica lui Titu Maiorescu și Mihai Antoniade, editată de Marin Diaconu, dezvăluie o întreagă odisee legată de opera postumă a mentorului Junimii, precum și de publicarea acesteia între anii 1918-1947. Îndeosebi jurnalul și scrisorile sale (netipărite complet nici până azi, când ediția Academiei e încă în lucru) se află în centrul strădaniilor celor doi epistolieri. Aceștia sperau în plus, utopic, realizarea unei ediții de Opere complete până la centenarul nașterii criticului.
Schimbul de scrisori pornește de la complicații juridice legate de drepturile editurii Socec, care blocase operele maioresciene. Mihail Antoniade, avocat și filosof, fost student al lui Titu Maiorescu (fusese o vreme și asistent al lui Rădulescu-Motru, publicând mai târziu și o traducere a Prolegomenelor la orice metafizică viitoare de Kant) primise însărcinarea să mijlocească. Dar interesul epistolelor depășește cu mult veșnicele daraveruri legate de Însemnările zilnice (42 de caiete). Chiar dacă rândurile despre I. Rădulescu-Pogoneanu, primul editor al acestora (aspru criticat pentru lentoarea sa, în contrast cu energicul I.E. Torouțiu) și despre rivalitățile din prima generație de maiorescieni au și ele farmecul lor: „Cât stai liniștită în viață și te lași ca Meduza [sic!] în valurile mării să te legene, ba în stânga, ba în dreapta, toate sunt minunate, numai să nu vreai ceva.“„Dacă te pui cu o vrabie, nu-i poți cere zborul rândunicei“.
Livia Dymsza-Maiorescu, așa cum e numită, simplificat, în ediție (semna, de fapt, „Livia [de] Dymzsa, născută Maiorescu“), plecase din țară în 1886. Pe de o parte din cauza divorțului părinților, pe de altă parte, pentru a curma un eventual scandal stârnit de relația ei cu pianistul și compozitorul polonez Zdzyslaw Lubicz, la Peleș. La despărțire, regina Elisabeta i-a trimis fostei domnișoare de onoare portretul ei, cu mesajul: „Mai tare ca soarta!“ Un motto cât se poate de potrivit și pentru scrisorile Liviei din această ediție. Stoicism, calm, umor și curaj în situații crunte îi caracterizează scrisul poliglot și cultivat, în care preia și unele expresii și teme preferate ale tatălui său („obiectivitatea sintetică […] lipsită de toată nota de ambiții personale“), precum și predilecția acestuia pentru aforisme.
În Germania, Livia Maiorescu l-a cunoscut pe nobilul polonez Eugeniusz Dymsza, inginer de căi ferate și porturi, cu averi în Lituania. S-a măritat cu el în 1892 și a avut trei fiice, urmașii uneia din ele trăind și azi în Polonia. La momentul corespondenței cu Antoniade (martie 1928 – mai 1940), Livia Dymsza era văduvă și se afla ba la conacul lituanian Ilsenberg de lângă Rokiskis-Onuskis, ba la una din fiicele sale, contesa Plater-Zyberk. „Păcat că, dusă din țară de 42 de ani, mi-am pierdut limba cea bună românească. […] Mă mir că mai știu nemțește și franțuzește, căci aici vorbesc numai limba copiilor – adică polonă – iar oamenii de rând nu mai știu, ca înainte de război, rusește și a trebuit, cu chiu, cu vai, să-mi vâr și puțină limbă lituaniană în creierii mei de 60 de ani trecuți (acum 10 ani)“. Livia Dymsza avea însă abonament la Universul și era la curent cu tot ce se petrecea în România. Îi părea rău, de pildă, că tinerilor care mergeau cu automobilul nu le păsa de peisaj, ci doar de viteză. „Da, ai omorât nu știu câți căței, cocoși, rațe, gâște – câte căruțe s-au răsturnat, deoarece s-au speriat caii – asta e indiferent.“
De aici, temerile legate de receptarea jurnalului maiorescian, într-o epocă a transformărilor rapide. Livia Dymsza ia drept etalon ediții din Germania și Franța. Traducerea textelor din germană și-ar dori-o editată „în felul cărților de rugăciune catolice“(pe două coloane). E îngrozită de publicarea amintirilor Mitei Kremnitz despre Eminescu, care i se pare impudică. Refuză deci publicarea unor pasaje intime din jurnalul tatălui său: cele legate de medicamente, dar și unele scene cu cea de-a doua soție, Ana Rosetti, care scotocea prin buzunarele criticului. Cere să nu fie tipărite ultimele cuvinte ale Însemnărilor zilnice, scrise de secretara lui Maiorescu, Olga Neuman(n): „ea are mai multe versiuni, deoarece sunt versiuni, nu adevăruri“. Îi e groază de publicitate și, mai ales, că ar putea amesteca personalul cu impersonalul. Antoniade o secondează și sfătuiește cu diplomație și delicatețe, refuzând plata, din respect și prietenie.
În tot acest timp, situația politică devine tot mai neagră. Bolșevicii îi naționalizaseră în 1917 un milion de ruble, pustiind și conacul, unde acum locuia în „35 de odăi deșarte“, fără ferestre și sobe. Livia Dymsza are, deci, rânduri extrem de critice la adresa comunismului, dar și a nazismului în ascensiune. De aici și un veșnic contrast față de epoca Junimii: „pe-atunci viața omului era un odor mai scump decât acum, unde fiecare băiat de 19-20 de ani își cumpără un revolver și împușcă pe cine nu-i place ca idee politică“.
Scrisorile cuprind momente mișcătoare. Pe un frig cumplit, Liviei Dymsza îi paralizează temporar mâinile și picioarele. Ajunge să scrie cu mari dureri, cu brațele băgate între doi săculeți cu nisip încins, doar câteva minute pe zi. În plin ger, primește telegrama președintelui Academiei cu ocazia centenarului Maiorescu: „Trebuie să știți că micile sucursale «Postas Kurtuvenai» au o odăiță mică, în care stau înghesuiți pe frigul acesta (35-40 de grade) un bărbat, care de-abea știe să cetească, cu nevasta, care scrie mai bine, cu un copil de 3 ani și cu telefonul care-i leagă cu Siaulai (gara, 30 kil[ometri]). Literă cu literă, din centrala de la Siaulai, i s-a telefonat (încă într-o duminică!!) acea depeșă franțuzească de 126 de cuvinte. (Je lui ai promis un cadeau pour cet acte héroïque).“ E, însă, încântată de discursurile și articolele comemorative, din comentariile ei conturându-se și o luminoasă imagine a tatălui, îndeosebi „acel fel de «imolare», adică jertfă făcută pentru binele țării, a tuturor aspirațiilor atât de mari, intelectuale, la care avea dreptul, după avântul intelectual pe care-l luase în străinătate ca om atât de tânăr“.
Pe parcursul corespondenței se schimbă și granițele; exportul de produse agricole, de pe urma căruia trăia, devine imposibil; untul și grâul mucezesc prin hambare. Prin sate umblă lupii, dar și bandiți înarmați, iar moștenirea paternă („300 000 lei în bonuri 1/2 funciare, 1/2 rurale“) se devalorizează. Rudele Liviei Dymsza sunt ucise sau alungate de la moșii, altele pier în bombardamente. Vin sute de refugiați, iar ea îi ajută cu haine, perne, cărți. Până la urmă se va refugia la rândul ei, la 82 de ani, cu două fiice și două nepoate mici, în România, trăind, pe lângă o mică pensie, din lecții de limbi străine. A murit în 1946 la Câmpulung și e înmormântată la Bellu, alături de tatăl său.
Volumul cuprinde și o serie de fotografii, între altele de la conac. De asemenea, o bine venită colecție de articole din presa interbelică, legate de contextul publicării Însemnărilor zilnice. În afară de introducerea lui Marin Diaconu, foarte util e și studiul lui Kestutis Gesevicius despre viața la Ilsenberg (azi, Ilzenberg, unde se desfășoară și un festival de pian în amintirea stăpânei sale, bună pianistă). Notele la scrisori sunt însă minime, cuprinzând doar traducerea unor expresii. Ar fi nevoie de mai multe explicații, mai ales când e vorba de referiri la istoria Lituaniei. O reeditare ar trebui să rectifice și pasajele în limba germană, mai mereu redate greșit. Dincolo de aceste observații, însă, ediția lui Marin Diaconu rămâne o importantă restituire a mărturiilor uneia dintre cele mai cultivate și mai interesante personalități feminine ale epocii, cu nimic mai prejos de scrisorile părintelui său.