Unul dintre marile eșecuri ale culturii române – atât de mare, încât nu vorbim niciodată despre el, ca despre legendarul elefant din cameră – constă în insuficienta comunicare cu culturile minoritare din țară, în special cu cultura maghiară. Trăim împreună în condiții civilizate, ne influențăm unii pe alții, dar refuzăm (în special noi, românii) să investigăm și să recunoaștem rezultatele benefice ale unei aculturații care, secole de-a rândul, a însemnat o deschidere către orizonturi care, altfel, ne-ar fi rămas pururi interzise. Ce-ar fi fost lungul nostru Ev Mediu, de pildă, fără „plămânul“ unei Transilvanii în care maghiarii și sașii au adus cultura Europei? Ce-ar fi fost frumoasa noastră artă din secolele al XV-lea – al XVII-lea, fără meșterii maghiari a căror urmă o găsim, săpată la propriu în piatră, în atâtea și-atâtea ctitorii domnești de referință?
Același deficit de cunoaștere îl înregistrăm, însă, și în cultura actuală și, din nou, el este mai accentuat în dreptul majorității. Dacă în timpul meu, de pildă, manualele școlare de literatură includeau și scriitori maghiari contemporani, astăzi ei au dispărut cu desăvârșire din orizontul liceanului român. Nu același deficit îl înregistrează școlarii maghiari din țara noastră, care învață limba și literatura română ca materie de sine-stătătoare și au, astfel, acces măcar la cunoștințele de bază de cultură română.
Deficitul este cu atât mai dureros, cu cât, ori de câte ori avem șansa de a citi în traducere cărțile colegilor noștri de limbă maghiară, ne convingem de evidența că suntem contemporani și compatrioți cu scriitori valoroși: în unele cazuri, chiar cu mari scriitori. Aflați, prin viziune și prin anvergura artistică a operei, la nivelul celor mai importanți autori români și europeni. A avea la îndemână o asemenea bogăție și a nu te osteni ca măcar să o cunoști, iată un exemplu concret de indolență națională și de risipă culturală scandaloasă.
Unul dintre scriitorii maghiari din România care se bucură de unele traduceri (nu suficient de numeroase) în limba română este poetul și eseistul Markó Béla. Departe de a fi un nume necunoscut publicului românesc, scriitorul este, totuși, celebru în rândul majorității mai ales prin activitatea sa politică, într-adevăr, remarcabilă. Însă, oricât de înalte sunt demnitățile pe care Markó Béla le-a ocupat – și sunt, căci a fost vice-prim-ministru și unul dintre cei mai longevivi parlamentari ai noștri – și oricât de semnificativă a fost contribuția sa la consolidarea României democratice – și a fost, căci a adus în spațiul public o ținută democratică, un echilibru și o demnitate care au lipsit și lipsesc și azi majorității –, îndrăznesc să afirm, sper, fără a-l jigni, că opera sa literară este cea care va dăinui, în timp, mai mult decât cea politică. Sau, ca să parafrazez o sintagmă care îi aparține, efemerul oraș al cuvintelor este totdeauna mai rezistent, paradoxal, decât cel de beton și sticlă…
Cititorii care s-au întâlnit măcar cu ultimele sale apariții în limba română, Badminton, în 2016, și Iartă-ne, Ginsberg, în 2020 (ambele, în traducerea strălucită a lui Kocsis Francisko), au putut remarca atât originalitatea personalității lirice a lui Markó Béla, elementele definitorii ale unei poetici care provine dintr-un filon literar diferit de al nostru, dar și unele stranii puncte de convergență cu poezia română. Chiar aflați sub lupa Securității, intelectualii maghiari neangajați din perioada comunistă nu au trăit ca niște monade etanșe, insensibili la contextul cultural majoritar: în special scriitorii au comunicat firesc, nu numai în cadrul vieții literare din Transilvania, ci și la Uniunea Scriitorilor. O cercetare a influențelor poetice reciproce, desfășurată pe operele câtorva scriitori de primă mărime din spațiul transilvan (între care Markó Béla este o referință obligatorie) ar da rezultate surprinzătoare.
Însă poetul ajuns recent la o vârstă venerabilă nu este numai autorul celor două culegeri recent traduse în românește. Născut la 8 septembrie 1951, la Târgu Secuiesc, a debutat editorial în anul 1974, cu volumul A szavak városában (În orașul cuvintelor) și a publicat până acum un număr impresionant de cărți de poezie și eseuri, pentru care a primit numeroase premii literare, în țară și în străinătate. Nu a ocolit literatura pentru copii – ca și unii colegi români, de la Ana Blandiana la Marin Sorescu – și a scris volume de eseuri pe care eu, unul, sunt nemulțumit că nu le pot citi în românește (de exemplu, o culegere relativ recentă, intitulată A költészet rendeltetésszerü használatáról/ Despre utilizarea conformă a poeziei, 2019, cred că ar trebui rapid tradusă). A fost, de asemenea, redactor de revistă literară și a tradus el însuși din literatura română: alegerile ne spun ceva despre personalitatea artistică a lui Markó Béla, căci poetul a transpus în maghiară Meșterul Manole, capodopera dramatică a lui Lucian Blaga, Dona Juana, de Radu Stanca, precum și poezia lui Ștefan Aug. Doinaș.
Dacă este să încerc o paralelă cu literatura română, aș spune că Markó Béla s-ar fi încadrat, dacă ar fi scris în românește, între precursorii optzecismului. Cu observația că, deși există semne evidente de „optzecism“, adică de tehnici literare de tip postmodern, în opera unor scriitori maghiari de la noi, din anii 1980 – ca, de pildă, în proza lui Szávai Géza –, schimbarea de paradigmă în literatura maghiară din România a început ceva mai devreme. Poate și pentru că în acei ani cenzura național-comunistă căuta altceva în textele scriitorilor maghiari și, negăsind ceea ce căuta, permitea o mai mare libertate artistică, pe considerentul că e o literatură minoritară, ale cărei îndrăzneli estetice nu amenință temeliile regimului.
Că generația între ai cărei lideri se află Markó Béla a fost, finalmente, una postmodernă, ne-o demonstrează referentul la care trimite explicit volumul recent apărut în limba română: „Ne iartă pe noi, Ginsberg,/ că nu mai putem urla,/ că nu ne mai amintim de strălucirea / insuportabilă a cuvintelor tale,/ a trebuit să-ți întoarcem spatele/ ca să nu orbim iremediabil și-ntre timp/ incredibil de mult s-a îndepărtat speranța/ că vreo putere ar putea fi învinsă cu flori.// Nu poate fi înfrântă, dragă Ginsberg!/ I-am văzut și eu pe cei mai buni din generația mea,/ unii au încercat și au pierit/ sau au renunțat la timp,/ iar alții nici n-au încercat,/ ci au devenit ei înșiși invincibili,/ și asta n-ar trebui să li se ierte, desigur,/ dar ce aș putea face, și eu îi iert/ pe cei mai buni din generația care ne urmează,/ care încă nu s-au așezat la masă în grădina Ghetsimani,/ ci flecăresc între ei și te așteaptă pe tine.“
Trebuie să adăugăm, prin urmare, la vecinătățile locale ale optzecismului, pe lângă reperele germane (vizibile în volumul colectiv Vânt potrivit până la tare, 1982), și pe cele maghiare.
Dacă ar fi, însă, numai această tulburătoare coincidență!
Ar mai fi, totuși, de discutat și o alta, la fel de semnificativă. Preferința lui Markó Béla pentru Blaga și pentru literatura Cercului Literar de la Sibiu nu ține de capriciul personal al traducătorului, ci de formele pe care le îmbracă, în personalitatea sa, transilvanismul. Nu cel geografic, legat de origini, ci cel cultural. Născut în Clujul interbelic, în gândirea lui Kós Károly și în cercul revistei „Erdélyi Helikon“, transilvanismul s-a dorit a fi o celebrare a rădăcinilor central-europene ale culturii provinciei și, totodată, o punte de legătură între tradițiile aflate în contact pe teritoriul ei. Transilvanismul lui Markó Béla nu este nici livresc, nici declamator, și cu atât mai puțin etnografic, ci e asumat firesc, cu luciditate și cu destul umor: „Răsună ținutul transilvan,/ ne-ntrerupt, cu toții urlă,/ asta-i singura regulă:/ urșii se tem doar de surlă,// căci după păduri vin alte păduri,/ și-arături, lanuri, recoltat,/ dar de-aproape se vede bine/ urma pe grumazul mușcat.// Nu ne priviți prea de-aproape,/ căci suntem înfricoșători,/ priviți doar ce stă nemișcat,/ valea și munții foșnitori.“
O paralelă critică între ardelenismul unor Ion Horea sau Ioan Alexandru și transilvanismul lui Markó Béla ar evidenția, fără îndoială, similitudini, omologii, dar și diferențe semnificative între ipostazele poetice ale aceluiași topos. Diferențe care definesc, de fapt, pe lângă personalitățile poetice în sine, și cele două tradiții literare care se referă la același spațiu.
Opera literară amplă a lui Markó Béla, unul dintre cei mai importanți poeți trăitori astăzi în România, conține însă și alte fațete susceptibile să intereseze pe critic și pe cititorul de poezie, deopotrivă. Fina soterie, profunzimea reflecției morale, tensiunea lirică subiacentă a unor scene domestice, sentimentul acut al trecerii lente a timpului sau strania condiție a poetului (ca la Goga: pe jumătate Mesia și pe jumătate neînțeles) în lumea de azi sunt numai câteva dintre aspectele care fac din această poezie unul dintre reperele de vârf ale liricii care se scrie astăzi la noi.
Ar fi un mare câștig dacă, într-o bună zi, un editor român ar investi în ediții de autor cuprinzătoare ale celor mai valoroși scriitori maghiari din România, iar Markó Béla ar fi printre primii îndreptățiți să o aibă. Până atunci, să ne bucurăm că traducerile de excepție semnate de Kocsis Francisko ne-au oferit șansa de a-l citi pe unul dintre cei mai mari poeți maghiari de azi.