Pentru o carte publicată de o editură universitară (apărută cu sprijinul grantului SEED, oferit de Universitatea Babeș-Bolyai), Caligrafia japoneză în memoria clipei este surprinzătoare prin accesibilitatea lecturii, prin faptul că autoarea sa, Rodica Frențiu, a avut în minte și cititorul atunci când a elaborat acest studiu. Cartea, așa cum remarca prefațatoarea sa, Florina Ilis, „este rezultatul unei cercetări academice serioase referitoare la poetica și semiotica artei caligrafiei“, reușind să fie, așa cum am spus, o lectură interesantă, plăcută, revelatoare.
Cele patru capitole ale cărții reprezintă, totodată, și cele patru dimensiuni ce stau la baza caligrafiei: dimensiunea istorică, dimensiunea culturală, cea estetic-artistică și cea spiritual-religioasă. Un al cincilea capitol aduce o notă de intimitate și binevenit subiectivism, purtând amprenta sensibilității personale a autoarei: un jurnal al devenirii pe cale, al descoperirii de sine într-o altă cultură, atât de îndepărtată, la propriu și la figurat, de a noastră.
Cu rigurozitate, dar și cu o abilitate de dramaturg, Rodica Frențiu introduce cititorul în istoria acestei arte străvechi.
Aflăm, astfel, care sunt cele patru comori ale caligrafului: pensula din păr de animal, fude, hârtia de orez, kami, tușul, sumi, recipientul din piatră, suzuri, de armonia dintre ele depinzând „gramatica exercițiului caligrafic“.
Dimensiunea secretă, care ține nu doar de sacru și spiritual, dar și de aspectul pragmatic al competiției dintre familii, respectiv școli de gândire, este dezvăluită și analizată, contribuind la înțelegerea mai profundă a acestei arte.
Pentru cititorul interesat de lărgirea orizontului și, de ce nu, de propria creștere interioară, vom insista mai cu seamă pe latura spirituală a acestei arte, atent analizată de Rodica Frențiu, deoarece ar fi păcat ca această carte să rămână cunoscută doar în cercul „inițiaților“. Devenită loc comun, sentința „cine scrie se scrie“ capătă aici alte profunzimi, specifice caligrafiei Asiei de Sud-Est. Astfel, încă din începuturi, scrierea a fost considerată mai importantă decât vorbirea, întrucât apărea ca o manifestare a voinței divine. Inscripții pe carapace de broască țestoasă, pe oase aveau rol de ofrandă adusă zeilor sau de preziceri despre viitor. Scrierea are la bază această încercare de a recupera spiritul, de a menține contactul, dialogul cu transcendentul. În dezvoltarea sa, de la incizii și orificii la scriere și de aici până la arta caligrafiei, ceea ce s-a urmărit mereu a fost ideea conform căreia „Ceva vizual este dublat de un ceva invizibil“. Este salutară și, credem, inedită apropierea pe care Rodica Frențiu o face între arta icoanei bizantine și arta caligrafiei japoneze ca metode artistice de accesare a divinului, dar și de revelare a acestuia, fiind mijloace de mediere a transcendentului. Dacă iconografia bizantină se apropie de absolut prin mistica solară, prin aur, arta japoneză a caligrafiei o face prin monocromia alb-negru: „Luna și hârtia sunt de același alb,/ Pupila ochiului și tușul, ambele negre./ Acest sens misterios rămâne în cerc,/ Dincolo de posibilitatea înțelegerii“ (Sokuhi) sunt versuri care ne duc cu gândul la cercul zen.
Ambele arte presupun înscrierea într-o tradiție, ani de studiu, o puternică disciplină interioară, devoțiune și asumarea căii, a condiției de umil receptacul al misticului într-o clipă ce va rămâne captivă pe suprafața privilegiată. Anii de studiu, dar și munca interioară a artistului devin, de asemenea, vizibile acum, pentru că doar o permanentă rafinare interioară transformă artistul într-un instrument cât mai fidel al revelării divinului, un act de smerenie și generozitate ce va dăinui prin opera de artă. „Lucrări de caligrafie sunt expuse în alcov (tokonoma) nu atât pentru a aprecia talentul artistului, cât pentru a discerne spiritul ascuns în scrierea caligrafică… În cele mai ilustre exemple de caligrafie orientală, ani de experiență și exercițiu sunt consumați în fiecare trăsătură a pensulei. (Omori)
Un capitol de interes pentru cititorul occidental ar fi fost apropierea dintre arta caligrafiei și artele marțiale, atât de diferite pentru mentalitatea noastră, dar cu atât de multe și fine conexiuni în cultura Asiei de Sud-Est.
Delicată și sensibilă este relatarea accesului pe calea caligrafiei: primirea sigiliului, tenkoku, din jad, în care se afla încrustat numele de caligraf al autoarei: Roteika și care e compus din ideogramele RO-drum, TEI-puritate și KA-parfum, având semnificația „drumul pe care se simte un parfum de puritate“.
În lumea tehnologizată, digitalizată în care trăim, aflați sub asaltul realității virtuale, augmentate ș.a.m.d., să ne aplecăm cu atenție asupra unui semnal de alarmă tras de Ishikawa: „Scrisul de mână a fost un element crucial al fundației care stă la baza dezvoltării culturale în Japonia. Slăbirea scrisului de mână este semn de boală pentru viitorul culturii în Japonia.“ Coborând din înălțimile artei caligrafiei japoneze la scrierea de mână de la noi, acest avertisment este o invitație la meditație pentru omul de rând și la acțiune pentru cei care au atât puterea, cât și îndreptățirea de a face ceva în această direcție.