Un foarte bun prieten m-a întrebat după ce m-am întors de la Paris dacă eram satisfăcut de cele patru săptămâni petrecute acolo și dacă această satisfacție prevala asupra momentelor neplăcute (îi scrisesem în câteva rânduri, excedat, că nu mă simt bine și că asta întuneca bucuria de a revedea orașul în care nu mai fusesem de peste doi ani). După o scurtă ezitare, am răspuns afirmativ, adăugând că ar fi nedrept să gândesc altfel. Vremea a fost frumoasă, foarte caldă în prima decadă, animația de pe străzi, din parcuri, de pe terasele cafenelelor și restaurantelor îți inspira un reconfortant sentiment de normalitate. Dacă la noi campania de vaccinare, începută promițător, a continuat dezastruos, la francezi ea a debutat șovăielnic pentru ca să devină, treptat, o campanie de succes. Numărul foarte mare de persoane care s-au vaccinat (peste 50 de milioane cu ambele doze) ne îndreptățește să spunem că Franța a învins pandemia. În bistrouri și în cafenele oamenii arată, disciplinați, certificatul verde, doar câteva mii de iresponsabili excitați continuă să demonstreze, sâmbăta, împotriva „dictaturii sanitare“.
Sentiment reconfortant, spuneam, provocat și de constatarea că, în pofida pandemiei și a severelor restricții impuse vreme de mai multe luni, magazinele, librăriile, cinematografele, teatrele, restaurantele etc. s-au redeschis și, după toate semnele, au depășit criza. Cei care tot cântă prohodul societății capitaliste ar trebuie să-și înghită vorbele: capitalismul a dovedit, în aceste împrejurări extreme, că dispune de mari rezerve de energie și de remarcabile capacități de regenerare. Să adaug că proiectele urbane își urmează cursul, că rețeaua liniilor de metrou, tramvai și RER continuă să se extindă, că miliardarul François Pinault a făcut un lucru extraordinar transformând fosta Bursă de Comerț într-un magnific centru de artă, că superbe clădiri cum ar fi Muzeul Marinei, fostul magazin La Samaritaine sau Poșta Centrală de pe Rue du Louvre au fost refăcute, regândite, admirabil puse în valoare.
Din păcate, Anne Hidalgo, primărița socialistă a Parisului (și candidată – fără șanse – la prezidențialele de anul viitor) are și idei nefericite. E o inamică înverșunată a automobilului, încercând să-l izgonească dn oraș, ceea ce duce, până una-alta, la aglomerarea peste măsură a străzilor încă deschise circulației. Și-a propus, de asemenea, să facă să dispară o serie de simboluri tradiționale ale Parisului: băncile de lemn de pe bulevarde, înlocuite cu niște pietroaie „sculptate“ în așa fel încât să semene a bănci, precum și chioșcurile de ziare, cele noi fiind complet insipide. O consecință neașteptată a pandemiei, nu numaidecât dezagreabilă, este proliferarea așa-numitelor „terase efemere“: pentru a mai recupera ceva din pagubele produse de restricții, s-a permis ca restaurantele și cafenelele să-și poată extinde terasele, pe trotuar și pe unde mai e un spațiu liber. Așa au luat naștere adevărate eșafodaje din scânduri, „pontoane“ fixate uneori… pe partea cealaltă a străzii, chelnerii străduin- du-se să conviețuiască în bună pace cu mașinile.
Septembrie înseamnă, se știe, la rentrée littéraire, adică o avalanșă de cărți, ficțiune mai ales. Categoria de eseuri literare este în suferință, vitrinele librăriilor reputate sunt pline de studii sociologice cu orientare netă de stânga (sau chiar stânga extremă); o figură aparte face excelenta librărie Les Belles Lettres, purtând numele celebrei edituri de texte ale antichității greco-romane, dar care l-a publicat și impus și pe Philippe Muray, eseistul care a combătut necruțător corectitudinea politică. Tot în septembrie a avut loc și la rentrée politique. În centrul atenției s-a situat Eric Zemmour, ziarist și eseist, posibil candidat la președinție. Declarând că vrea să salveze identitatea națională, propunând reducerea drastică a numărului imigranților, Zemmour e apropiat, ideologic, de Marine Le Pen, având însă avantajul unei culturi solide. Până ne vom lămuri dacă Zemmour va conta sau nu în campania electorală, fenomenul cel mai frapant este, în opinia mea, ofensiva ecologismului politic. Obsesia ecologică a devenit invazivă și capătă ipostaze caricaturale. Compania cu care am zburat de la Iași la Beauvais m-a asigurat, în broșura de prezentare precum și prin vocea unei stewardese, că este „cea mai ecologică companie aeriană“ (m-am crispat, sperând că asta nu înseamnă că face economie de combustibil). Când cumpăram o sticlă de vin de la un magazin Nicolas, mi se înmâna (contra cost) o sacoșă de hârtie pe care se putea citi: „Hârtie provenită din surse responsabile. Cu această sacoșă, pădurea este aceea care vine la dumneavoastră“. Micul magazin Alfred, unde se vinde înghețată lângă Jardin du Luxembourg, anunță cu litere de-o șchioapă: „Pentru cornetele de înghețată folosim ouă bio și făină bio“. Cineva povestea că, venind la Paris cu trenul, chiar înainte de intrarea în gară difuzoarele au transmis următorul mesaj: „Planeta vă mulțumește că ați ales trenul, mijlocul de transport cel mai ecologic“. Un exemplu lămuritor pentru radicalismul politic către care tinde acum ecologia a fost oferit de candidata pentru investitura partidului, Sandrine Rousseau. Cadru universitar („maîtresse de conférences“ și „enseignante-chercheuse“, în noua terminologie corect-politic feministă), Sandrine Rousseau este o militantă aprigă împotriva capitalismului, învinuit de toate relele din lume. Încearcă să-și mobilizeze colegii ca să devină adevărați „cercetători cetățeni“. Pentru ca viața din campusuri să fie mai plăcută, i-a implicat pe studenți în crearea unor „grădini de zarzavat participative“. Propune săptămâna de lucru de 4 zile, în așa fel încât să ne putem bucura mai mult de farmecul naturii. Și pentru Sandrine și pentru mulți alți politicieni ecologiști, problema nu e mediul înconjurător, ci capitalismul, căruia îi doresc sfârșitul.
Cu personaje ca dna Rousseau, ecologia eșuează în totalitarism.