Mi s-a întâmplat, în câteva rânduri, să văd anumite filme în condiții deosebite. Către sfârșitul anilor ’70, am mers vreo 8-9 zile în Polonia, singura călătorie în care m-a trimis Uniunea Scriitorilor pentru, ați ghicit, « schimb de experiență ». La Cracovia am reușit, grație ghidului și translatorului nostru, un tânăr simpatic pe nume Marek, să înșelăm vigilența celorlalți doi membri ai « delegației » și să mergem la un cinematograf unde am văzut Omul de marmora al lui Wajda (Marek îmi traducea replicile mai importante făcându-mi textul inteligibil). În anii ’90, la Paris, am văzut trei filme ale lui Pintilie – Balanța, O vară de neuitat și Prea târziu ; eram de fiecare dată atent la reacția sălii, întrebându-mă ce înțeleg francezii din realitățile românești. Tot așa, peste ani, aflându-mă – ca turist de data asta – în capitala Franței, m-am dus să văd în 2003 excelentul Good e, Lenin al lui Wolfgang Becker și, în 2018, nu mai puțin remarcabilul Moartea lui Stalin, filmul britanicului – cu nume italienesc – Armando Iannucci. Era de așteptat, așadar, ca ajungând după doi ani și două luni (ah, pande mia!) în orașul pe care, deși îl știu pe derost, nu mă mai satur să-l iau de fiecare dată la cutreierat, să nu ratez premiera pariziană a filmului lui Andrei Koncealovski Dragi tovarăși.
Filmul re constituie, aproape ca un documentar, evenimentele petrecute la începutul lui iunie 1962 în orașul Novocerkassk. Conducerea de partid sovietică tocmai anunțase scumpiri masive (cu 30% !) la o serie de alimente de bază, carne, produse din carne, unt etc., asta – evident – pentru binele oamenilor muncii, deoarece grație scumpirilor urma să crească productivitatea după care produsele aveau să se ieftinească din nou. Oricum, indiferent de scumpiri sau de ieftiniri, în magazine nu se găsește nimic, la începutul filmului vedem o alimentară numită – ce ironie! – Gastronom, rafturile sunt complet goale, lumea se îmbulzește fiindcă au mai rămas câteva sticle cu lapte, eroina are pile la responsabila magazinului, se duc amândouă într-o cămăruță din spate unde responsabila îi îndeasă femeii în sacoșă mai multe produse intruvabile altfel – kefir, ouă, zahăr, chibrituri etc. De notat că fericita posesoare a acestor rare bunătăți este membră a comitetului orășenesc de partid, statut care îi permite să îi facă, la rândul ei, anumite servicii vânzătoarei. Iată însă că autoritățile se înșală crezând că oamenii vor înghiți minciunile propagandistice. Muncitorii de la o uzină din oraș declară grevă, li se alătură muncitori de la alte întreprinderi, mulțimea – vreo cinci mii de oameni – se duce în fața comitetului local de partid, huiduie, începe să arunce cu pietre, se sparg geamuri etc. N-ai cum să nu te gândești la scenele similare de la Brașov, din 1987. Nomenklaturiștii din filmul lui Koncealovski, îngroziți, sunt incapabili să conceapă că o grevă poate izbucni în patria viitorului luminos. Se cere ajutorul « centrului », de la Moscova vin generali de armată, generali KGB, precum și două personaje importante de la vârful puterii, Mikoian și Kozlov.
Revolta muncitorilor și înăbușirea ei în sânge sunt de un realism zguduitor. Filmul e în alb-negru, ceea ce potențează efectul de autenticitate. Se trece uneori în registru tragi-comic, ca în secvențele care înfățișează panica teribilă a activiștilor de partid, lașitatea lor jalnică, slugărnicia lor dezgustătoare. Represiunea este impresionantă, culminând cu scena în care, din cauză că furtunurile cu apă nu dovedesc să înlăture sângele morților și răniților, se ia decizia să se toarne pe deasupra un strat de asfalt pentru a acoperi urmele. Despre evenimentele de la Novocerkassk a vorbit Soljenitîn în Arhipelagul Gulag, dar ele nu au intrat în conștiința publică decât după aproape trei decenii. Nu se știe cu precizie numărul victimelor. Unele surse vorbesc de 26 de morți, 7 lideri ai revoltei executați ulterior după un proces sumar și vreo 80 de răniți. Alte surse consideră însă că au fost mult mai multe victime. Greu de spus, mai ales că orașul a fost înconjurat de trupe și izolat mai multă vreme, iar kaghebiștii i-au obli gat pe toți martorii să semneze declarații că nu vor povesti niciodată ce au văzut, fiind vorba de « secrete de stat ».
Partea de ficțiune a filmului este aceea care ridică semne de întrebare. Avem a face cu o familie – tatăl, bătrân cazac cu nostalgia vremurilor când lupta în armată pentru țar, protagonista – comunistă convinsă, eroină de război, nostalgică după Stalin (« Stalin n-ar fi scumpit carnea ») și fiica ei de 18-20 de ani, rebelă, refuzând compromisurile, implicându-se total în revolta muncitorilor. Fata dispare, mama începe să o caute, bănuind – teribil gând – că a fost ucisă și că a fost dusă și îngropată, împreună cu alte cadavre, în cimitirul dintr-un sat învecinat. Actrița Iulia Vîsoțkaia acoperă, în rolul mamei, o partitură dificilă, cu momente de o reală intensitate tragică.
regăsim apoi un clișeu binecunoscut nouă: ofițerii superiori din film refuză să execute ordinele pentru că « armata nu trage în popor ». Treaba murdară o face KGB-ul, dar, surpriză, există și kaghebiști buni, precum bărbatul care o însoțește pe eroină în căutarea fetei. Motivațiile lui rămân obscure. E croit din altă stofă decât colegii lui de breaslă care omoară fără ezitare? Încearcă sentimente de remușcare pentru cine știe ce vini? Se îndrăgostește de eroină și atunci e în stare de gesturi în măsură să-l pună și pe el în mare pericol?
Filmul are parte în Franța de cronici excelente, dar unii critici notează că octogenarul regizor întreține bune raporturi cu Putin. Și să nu uităm că, dacă Dragi tovarăși a primit finanțare de la Ministerul Culturii, Moartea lui Stalin, de care aminteam la început, a fost interzis în Rusia. Personajul « kaghebistului bun » i- a dat probabil certificat de trecere acestui film de o forță cinematografică excepțională.