Tânăra scriitoare japoneză Mieko Kawakami oferă un roman actual ca tematică, lucid, rece, o radiografie a Japoniei văzută din perspectivă feministă, intitulat în original Povești de vară. Lucrarea a apărut în ediția românească la Editura Litera în traducere din engleză, limbă în care cartea a făcut carieră sub numele Breasts and Eggs. Totuși, în original cartea poartă numele Natsu monogatari, adică Povestiri de vară. Romanul este varianta extinsă a unei nuvele apărute în 2008 care se numește Chichi to ran (Sâni și ouă) și care a primit prestigiosul premiu Akutagaw. Odată publicat și răspândit prin intermediul limbii engleze, s-a creat o confuzie între nuvela care a stat la baza romanului și roman. Probabil că n-aș fi insistat asupra titlului și confuziei dacă numele personajului principal, tânăra Natsuko Natsume, n-ar fi altceva decât extensia naturală a numitorului comun al poveștii, substantivul „vară“, natsu în japoneză. Povestea văratică a romanului este, de fapt, una a transparenței, lucidității, clarității, neascunderii sub haine, concepte, cutume. Este o ieșire la lumina unui august perpetuu de sub cupola constrângerilor, o căutare a fericirii de august cu izul egoist al interpretării. Acestei fericiri, văzute prin prismă feministă, Mieko Kawakami îi dă curs angrenându-se în povestea care se încheagă în jurul a două nuclee, în cele două cărți ale romanului. În prima dintre ele, Natsuko privește feminitatea prin ochii surorii sale, Makiko, și prin cei ai adolescentei Midoriko, nepoata sa, al cărei jurnal se așterne în pagini. Makiko, animatoare, peste al cărei corp se așază semnele vârstei, optează pentru o îmbunătățire pe care să o aducă medicina estetică. Midoriko se retrage în sine sub presiunea transformărilor fizice și psihice și sub cea a obsesiilor propriei mame. În cartea a doua, Natsuko, devenită între timp scriitor, se întoarce în orașul natal, Osaka, rememorând scenele verii în familie și descoperindu-se pe sine sub presiunea unor impuneri culturale. Nefiind capabilă să tolereze actul sexual, dar tinzând spre maternitate, Natsuko este adusă în pragul unei dificile alegeri privitoare la inseminarea artificială, interzisă femeilor singure în Japonia. Diferite și separate de opt ani de schimbare, cele două cărți sunt doar fațete diferite ale aceleiași probleme, doar perspective de la vârste diferite și sub impulsuri diferite generate de manifestarea firească, naturală, a feminității.
Povești de vară se expune, așadar, ca roman despuiat de complexe într-o cultură care întreține și alimentează constrângerile. Mieko Kawakami preferă să relateze după limpezirea pe care o impune odată retrase cețurile auctoriale. Tânăra scriitoare reușește stilistic să impună o formă de nihilism prin însăși poetica romanului, prin distanța față de text și aparentul dezinteres față de soarta lui. Dar despre o temă cu încărcătură atât de puternică n-ar fi putut să se pronunțe altfel decât din interioritatea asumată și, evident, încărcată de subiectivitatea unor personaje care puteau rămâne tăcute într-o cultură care nu transportă metonimic figura individuală pe palierul generalizării, sau prin această distanță, prin redarea textului din care autorul sublimat s-a îndepărtat pentru a putea urca până pe planul obiectiv al universalului. Reușind să privească rece și limpede desfășurările redate cu acuratețea etnometodologului, Mieko Kawakami decupează tematica din contextul cultural al Japoniei, desprinde coaja problemei de norma constrângătoare a unui spațiu cultural, pentru a o oferi spre meditare la nivel global. De aceea, poate, cartea tinerei scriitoare japoneze a prins atât de bine în hainele limbii engleze, s-a impus atât de ușor pe piețele britanică și americană. Cu certitudine că un rol important l-a jucat și Haruki Murakami, scriitorul cu care Mieko Kawakami împarte nu numai piețele, agenții literari și marile premii, ci și experiența vieții din marile orașe japoneze. Haruki Murakami girează acest roman care se impune prin claritatea imaginii, care taie respirația prin coerența și frumusețea detaliului, prin particularitățile stilistice ale unui realism care alunecă ușor în hiperrealitatea lumii, la interacțiunea cu tehnologiile, prin conștiința lucidă care alunecă ușor în conștiința incapabilă să discearnă între provocările proximității fizice și ale celei simulate.
Date fiind aceste alunecări datorate opțiunii auctoriale, impresia este aceea a alienării personajelor în raport cu propriul corp și a „heterofatalismului“, un termen pe care îl dezvoltă critic Zakka Uddin în raport cu romanul lui Mieko Kawakami. Prin îndepărtarea de text și prin permisiunea ca acesta să fie populat și fecundat de –isme, scriitoarea japoneză nu își exprimă adeziunea față de vreuna dintre ideologii. Ea se retrage enigmatic, redă realist și prin intermediul instrumentarului minimalist influențat cultural probleme care apar la interacțiunea dintre anatomia feminină perpetuă și convingerile culturale și științifice ale unei societăți în schimbare. Romanul lui Mieko Kawakami este asezonat cu multă ironie și cu tristețe. Nici speranța nu este abandonată. Romanul poartă în el germenele unei universalități a problemei, fragilitatea opțiunii, blocajele în parcursul devenirii, problemele neasumate și nerezolvate la nivel cultural, la nivelul întregii umanități.