Nu știm dacă, debutând, în 1937, cu volumul de versuri Țara fetelor, Maria Banuș a vrut să dea o replică lirică numeroaselor romane care, în perioada interbelică, aduceau în prim-plan câteva personaje feminine – domnișoare și doamne – cu o inedită pasiune pentru „jocuri“ și „enigme“. Este, desigur, vorba despre acele personaje pe care autorii lor le-au „emancipat“ epic, fie printr-o analiză psihologică remarcabilă, fie printr-o mondenitate în pas cu epoca. Din „categoria“ de mai sus îi am în vedere pe G. Ibrăileanu, cu Adela, pe G. Călinescu, cu Enigma Otiliei, pe Anton Holban, cu Ioana și Jocurile Daniei, pe Gib Mihăescu, cu microromanul Femei, singurul, după cum se vede, cu titlu generic, dar sub care palpită un întreg univers feminin.
Așadar, „o samă de“… personaje feminine intrau pe poarta din față a literaturii române, de la Mara și Vitoria Lipan, fixate deja în rama clasicizării, la Adela, Ioana și Otilia ( și alte „fecioare despletite“), dând consistență a ceea ce Nicolae Manolescu numește romanul românesc al „educației sentimentale“. Un teritoriu literar în care, lângă „pasul de ogar al școlărițelor“, cu „carnea umedă ca a unui măr despicat“, cum își descria Maria Banuș personajele în tinerescul ei volum de versuri, își fac loc femeile pline de mister, imprevizibile sau domesticite, cărora scriitorii-bărbați la construiesc remarcabile „portrete interioare“. Sunt romane ale timpului în care au fost scrise, în care pulsațiile moderniste le subliniază conținutul narativ, marcând, totodată, evoluția, preferințele și obiceiurile personajelor. Poate că și aceasta este una din explicațiile formulei folosite de Nicolae Manolescu de „romane care nu au îmbătrânit“.
Dar nu despre complexitatea acestor romane, racordate la structurile moderne ale genului, sunt rândurile de față ( există analize profesioniste excepționale ale criticilor literari), ci o modestă încercare de a aduce în discuție o temă eternă, care a fascinat lumea din cele mai îndepărtate timpuri și care încă nu și-a epuizat „zăcămintele“ de spațiu epic în continuă explorare: mitul Penelopei, al femeii care așteaptă, cu răbdarea și perseverența ce ating înălțimea cerului, adâncimea oceanelor și nesfârșirea deșertului; așteptarea bărbatului, a iubitului, a schimbării în rosturile vieții, a împlinirii destinului. Fidelitatea legendară a Penelopei, regină a Itacăi și soție a lui Odiseu, a constituit un nesecat fluviu de inspirație pentru toți romancierii din toate literaturile lumii.
Așadar, nu despre proiecțiile, fantasmele și capriciile fiicelor moderne ale Evei, ba chiar nici despre „minciunile femeilor“, cărora Ludmila Ulițkaia le-a dedicat un volum de povestiri chiar cu acest titlu – iar pe Ulițkaia, când spune ceva, n-ai cum s-o contrazici! – este vorba în aceste rânduri, ci despre avatarurile așteptării, în formele ei eroice sau depersonalizante. Tema mi-a fost sugerată de lectura a două romane franceze, întâmplător citite succesiv, Lovitura de grație de Marguerite Yourcenar și Femeia care aștepta de Andrei Makine. Scrise și publicate în epoci diferite, primul, în 1939, al doilea, în 2004, cele două romane sunt unite prin tema aparent simplă, dar plină de o încărcătură umană ce le dă profunzime și dramatism. Așteptarea celor două femei, Vera din romanul lui Makine, „cea atât de hărăzită fericirii (chiar dacă nu ar fi vorba decât de o fericire pur și simplu fizică, da, de o banală bunăstare carnală) și care alege, aproape cu nepăsare, singurătatea, fidelitatea față de un absent, refuzul de a iubi“ și Sophie, eroina din romanul lui Yourcenar, aflată „la vârsta balurilor în rochii albe“, dar nevoită, prin participarea la un război absurd, ca orice război, „să îndure primejdia împușcăturilor, oroarea relatărilor despre violuri și chinuri, uneori foamea, mai mereu neliniștea…“ Dincolo de tema așteptării, cel două romane mai au în comun tema războiului, a ororilor unor conflagrații în care sunt târâți oameni și măcinate destine. Dacă în romanul lui Makine războiul este adus indirect în prim-planul evenimentelor, prin prezența bătrânelor văduve ai căror soți au pierit în luptă, în mica narațiune a lui Yourcenar toate personajele evoluează în miezul operațiunilor militare, lângă frontul de luptă sau chiar pe front, în haosul instalat „la granița unui ținut pierdut“.
Consumându-se în medii și timpuri diferite, așteptările celor două femei au și intensități care le diferențiază. Vera, izolată în lumea aspră, primitivă din ținutul de dincolo de timp de la țărmul Mării Albe, își așteaptă, senină, de treizeci de ani, iubitul plecat la război, stabilind, prin devotamentul pentru bătrânele văduve, un cod de comunicare cu soldatul dispărut, întreținând, totodată, o undă de mister de veritabilă „Penelopă rusă“. Sophie așteaptă și ea, zadarnic, zile și luni la rând, un semn de iubire din partea lui Eric, combatant în înfruntarea cu armata bolșevică. Dincolo de istoria unei iubiri neîmplinte, avem, în acest roman, cum spune autoarea franceză, „solidaritatea de destin“ a celor două personaje, „supuse acelorași privațiuni“.
ajungând la cele două romane importante ale literaturii române, Adela și Enigma Otiliei, este de remarcat că, atât cele două personaje feminine, cât și bărbații de care se leagă sentimentele și manifestările lor, directe sau difuze, se află într-o totală diferențiere. Același lucru trebuie spus și despre arhitectura și planurile narative ale romanelor: unul având ca ax central „problema melancolică a dragostei târzii“, Emil Codrescu, personajul narator „psihanalizând și psihanalizându-se“ pe fiecare pagină( Mircea Anghelescu), celălalt, consolidat printr-o construcție complexă, barocă, de minuțioasă observare a lumii, expusă la persoana a treia.
În Adela, prin jurnalul lui Codrescu, prezentul este permanent legat de trecut, un trecut la fel de viu ca prezentul, pe care îl irigă cu imagini și sentimente, îi dictează evoluția, îl descătușează sau îl inhibă. Ezitările bărbatului complexat de diferența de vârstă îi alimentează Adelei o nesfârșită așteptare a unei mărturisiri. Emil nu poate trece peste trecutul lor comun, când Adela, copilă, îl subjuga cu puritatea și naivitatea sa. Frăgezimea amintirilor îmbracă prezentul chiar dacă Adela este acum o femeie ce a trecut prin experiența unei căsătorii eșuate.
extraordinară este observația Ioanei Pârvulescu din Alfabetul doamnelor : „Adela nu este romanul unei singure femei (…). Este romanul mai multor personaje feminine diferite, cu același nume, Adela“. Codrescu trece de la „nimfeta Adela“ la „divorțata Adela“, pe care le „iubește pe rând“, dar în felul lui: nemărturisit, ezitant, contemplativ. Mai ales contemplativ. (De altfel, Nicolae Balotă, în volumul De la Ion la Ioanide, în comentariul dedicat acestui roman, îi descoperă lui Codrescu o trăsătură nu prea măgulitoare: aceea de voyeur). Nu lipsit de importanță este faptul că latura erotică a relației dintre cei doi, evident doar sugerată, se oprește la perioada copilăriei Adelei, când jocurile nevinovate și naive pot dezvălui senzualități nebănuite. Adela matură este doar contemplată, comparată cu fetița de altădată, idealizată. Acestei Adele, Codrescu îi „adoră“, acum, sufletul „întrucât este expresia ființei ei intime“, desigur, „ adorație egoistă, amestec de dorință și idealizare extremă“. Numai că, așa cum concluzionează Ioana Pârvulescu: „fiecare Adelă e îndrăgostită de același Emil Codrescu“. De aici așteptarea ei de „Penelopă“ care își țese pânza prin plimbări în natură, „vagabondând prin văi și dealuri“, cu un „Ulisse“ atât de aproape și, totuși, atât de îndepărtat, pentru care „Adela este o iluzie paradisiacă, și nu trebuie să devină o realitate“. De aici, concluzia firească pe care o rezumă același Nicolae Balotă: „Tocmai aerul de irealitate care înconjoară figura iubitei, mirajul care o înlocuiește oferă suprema desfătare acestui îndrăgostit.“ Alexandru Călinescu continuă ideea lui Balotă cu o paralelă între Adela și Albertine din À la recherche du temps perdu, întrebându-se retoric: „Îi atribuie Ibrăileanu eroului său una din reveriile sale preferate, stimulat și de lecturile din Proust ?“ Dar ce mai contează, desigur, pentru zădărnicia așteptării Adelei, pentru resemnarea ei plină de înțelegere, de căldură umană, de prietenie sinceră.
În Enigma Otiliei, personajul cu același nume așteaptă și ea, dar într-un mod plin de „temperament și îndrăzneală“, o așteptare „multiplă“: să fie înfiată, să fie iubită ( de Felix), să fie protejată ( de Pascalopol); în plus, o așteptare plină de … enigme. Și totul, cum spune Ioana Pârvulescu, din cauza lui Călinescu, care, „crud cu personajul său“ (o cruzime de romancier adevărat !) „i-a pus alături doi bărbați care o iubesc, dar niciun partener“. Adică, ceea ce aștepta, enigmatic, Otilia.