Estetism și barbarie

Scandalul iscat în jurul statuii baronului Samuel von Brukenthal din Sibiu ne prilejuiește o serie de reflecții într-un fel binevenite. Ne aflăm de fapt în fața unei situații asemănătoare unei răspântii. De o parte, sunt naționaliștii deliranți, care nu înghit statuia considerând că reprezintă o sfidare adusă victimelor răscoalei de la 1784, de altă parte sunt istoricii și în general oamenii care, chiar dacă nu știu istorie, refuză excesele naționaliste. Eu, unul, mă aflu cumva la mijloc. Nu-i sufăr nici pe unii, nici pe alții. Din câte știu, acest Brukenthal era mare colecționar de artă și, deci, privea tulburările sociale cu o detașare de la sine înțeleasă. Pe vremea aceea era guvernator al Transilvaniei, dar căzut în dizgrația lui Iosif al doilea, fiul Mariei Tereza și fratele nefericitei Maria Antoaneta. Împăratul a trimis un general să reprime răscoala. Vina lui Brukenthal a fost aceea că nu s-a împotrivit represiunii, dar nu văd de ce ar fi făcut asta de vreme ce, peste secole, patriarhul Teoctist nu a schițat un gest împotriva demolării Bisericii Sfânta Vineri. Și presupun că era mai aproape de lăcașul respectiv decât baronul de moții din Apuseni. Passons…Așadar, e greu de crezut că statuia, în ciuda protestelor, va fi dislocată de pe soclul ei. La noi, demolarea statuilor a avut loc în 1990. Atunci au căzut Lenin, Petru Groza, ba chiar și Dobrogeanu Gherea. Am avut perioada noastră de furie împotriva unor pietre, crezând că astfel „reparăm“ ce a fost sinistru în trecut. Nu știm ce am „reparat“, cert este că epoca respectivă n-are cum să se mai întoarcă în prezent.

Dar episodul acesta îmi aduce în memorie pelicula despre răscoala lui Horia în care rolul mult controversatului acum Brukenthal era interpretat de Radu Beligan. Acolo marele nostru actor susținea o partitură dificilă, a acelei persoane care, deși deține o funcție, nu are nici o putere. Este un „om de paie“, supus istoriei și sortit să fie martorul unor atrocități asupra cărora nu poate interveni. De aici izvorăște până la urmă și înțelepciunea lui cu accente din Ecleziast.

Evident, filmul acela realizat în anii comunismului avea nota de falsitate inevitabilă. Horia este prezentat ca bărbatul dintr-o bucată, cu mare iubire de țară și de norod, care-l domină în confruntare pe baronul exsanguu și lipsit de vigoare. Dar filosofic vorbind, dreptatea este de partea acestuia din urmă. Astfel, dacă ar fi acum să facem un film istoric adevărat, acesta ar putea fi inspirat tocmai de acele vremuri, dar fără nici o edulcorare. Ar trebui prezentate toate atrocitățile, și ale răsculaților, și ale armatei imperiale. Martirajul lui Horia ar trebui redat în maxim detaliu. Crimele și violurile țăranilor, de asemenea, nu ar trebui eludate. Nu degeaba spunea Marx că răscoala din Transilvania a anticipat cu cinci ani revoluția franceză. Doar acolo au avut loc orori comparabile. Iacobinii nu s-au dezmințit, iar cuțitul ghilotinei lor a strălucit tot atât de intens precum cuțitul roții care rupea oasele celor întinși pe platoul „La furci“.

Iată, deci, unde ne duce gândul. Discursul de acum câteva zile al Dianei Șoșoacă pare că țâșnește dintr-un străfund extrem de obscur al nației noastre. Scoatem din noi ură, resentiment, irațional. Dar nu contracarăm acest străfund decât printr-o gândire moale, conformistă, aliniată. Românul de azi își mai iubește țara doar în măsura în care propriul lui confort nu este deranjat. Dacă i-ar fi lezat, și-ar întoarce imediat fața de la idealurile naționale.

Trăim în epoca post ideologiei și a post istoriei. Eu nu spun „post“, spun „sub“. „Căderea în timp“ a lui Cioran e de fapt căderea în subtimp. Într-o asemenea perioadă tot ce a fost istorie cu fărădelegi și sublime jertfe pare ceva depășit și chiar perimat. Omul zilelor noastre nu mai e în stare să-și sacrifice măcar o unghie, darămite să facă mari renunțări și angajamente. Suntem toți niște Brukenthali „de paie“, care, în cele mai bune ceasuri, filosofăm asupra deșertăciunii. În ceasurile rele nu știm ce să mai facem ca să punem la cale un nou matrapazlâc.

Informația aceasta legată de statuie intră, însă, din păcate, în categoria faptului divers. Pe timpul presei comuniste existau două rubrici foarte citite: aceea a deceselor și aceea taman a faptului divers. Acolo ni se părea că totul e autentic și nimic nu e fardat. Ceea ce, în mare măsură, așa și era, restul fiind format din minciuni gogonate și deșănțate. Acum însă faptul divers ne sufocă. Nimic nu mai pare demn spre a reține atenția oamenilor mai mult de câteva minute. Consumăm rapid și eliminăm la fel de repede. Mintea ni s-a golit și nu avem răbdare s-o umplem. Sau umplutura e mai deprimantă decât vidul.

Făcând acum un salt într-o altă ordine a ideilor, înțeleg că acest mod de-a trăi reprezintă însăși coordonata esențială a civilizației contempo ­rane. Ceea ce într-un anume fel anunță sfârșitul. Nu e cazul să fim musai pesimiști, dar nici triumfalismul nu are ce căuta. Tocmai de aceea mă și preocupă până la obsesie problema spirituală. După cum mă oripilează expresia „creștin de duminică“ sau, de ce nu?, „creștin de paie“. Creștinismul, de fapt, a avut perioada lui de glorie în cele trei veacuri de ilegalitate. Atunci cine a crezut a dovedit aceasta în carnea și oasele lui. A înfruntat torturi neînchi puite, a rezistat, a fost sigur că totul e spre adevărată mântuire. Și în perioada comunistă, datorită și nu din cauza represaliilor, mulți creștini s-au nevoit nespus, au fost martirizați și în felul acesta au ajuns la sanctificare. Pe atunci și cei care aveau puțină credință, cât intră într-un degetar, se salvau. Acum însă lucrurile stau pe dos. De câtă credință avem oare nevoie pentru a ne asuma o condiție sacrificială? Cât de intens trebuie să credem pentru ca într-o lume pictată în culorile curcubeului să regăsim pereții groși și cenușii ai temniței? Fiindcă doar în felul acesta putem să mergem pe o cale verticală. Altfel ne complacem într-o promenadă pioasă pe aleile actualei civilizații care aparține subtimpului. Statuia lui Brukenthal nu insultă trecutul eroic al poporului român, ci ne prezintă chipul estetismului neputincios. Un colecționar rafinat de artă nu are nici o putere în fața barbariei.