Din partea Adei Milea te poți aștepta la multe lucruri. Dar ultimul
pe listă e s-o vezi trecând printr-un program doctoral și elaborând
o teză cât se poate de serioasă și de originală. Iată că acest lucru
s-a produs, la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
Având prilejul să citesc lucrarea ei de doctorat, am constatat că
seamănă mult cu spectacolele gândite, compuse, scrise și
interpretate de celebra artistă. Altfel spus, are dinamism, vervă, umor,
inteligență. Ceea ce nu înseamnă că rigorile academice sunt eludate. Dimpotrivă,
am identificat o desăvârșită pliere pe formula doctorală clasică, în care ipotezele
de lucru sunt enunțate cu limpezime, demonstrate și verificate în cadrul unor
concluzii de etapă și al unor considerații finale. Neobișnuit e doar faptul că
autoarea a ales să-și demonstreze
concepția artistică folosind drept
material ilustrativ propria creație și
experiența de peste două decenii.
Mai precis, compozițiile și spectacolele
dintre anii 1999 și 2020.
În felul acesta, avem imaginea
unui parcurs artistic exemplar, în
necontenită expansiune, de la faza
incipietă, centrată pe „modul în care
o idee poate fi transformată în cântec“,
până la construcțiile arborescente
ale spectacolelor cu valențe teatrale
din ultimii ani. Nu e, însă, vorba de
un proces evolutiv „de la simplu la
complex“, ci de aprofundarea și
ramificarea unor obsesii creatoare
care și-au găsit treptat formele
potrivite de expresie. Altfel spus,
suntem martorii trecerii de la statutul
de cantautor la cel de compozitor,
scriitor, dramaturg, actor și regizor,
de la faza transmiterii de mesaje la
aceea a construirii unei viziuni.
Toate acestea sunt documentate
prin străbaterea cronologică a carierei
artistice. Ele converg într-un punct
spre care a tins mereu: acela al
contopirii formelor muzicale și
literare în spectacol teatral — zona
pe care Ada Milea a ilustrat-o cu
strălucire în ultimii ani prin mai
multe creații muzical-dramaturgice
montate la teatre de mare prestigiu
din România. O particularitate a
demersului Adei Milea e aducerea
în spațiul intelectual și inspirațional
propriu a unor nume celebre din
literatură: de la Cervantes și Gogol
la Alfred Jarry, Ion Creangă, Alecsandri,
Gellu Naum, Ion Mureșan etc. Or,
aceasta presupune deja un efort
exegetic remarcabil, prin care textul
literar se topește în muzică, iar apoi,
împreună, prin viziune regizorală
și interpretare actoricească, în
spectacol teatral.
Ceea ce impresionează la Ada
Milea e siguranța gustului artistic.
Explicit, ea se revendică tradiției
neo-baladești a lui Bob Dylan și, la
noi, Alexandru Andrieș. Personal,
cred că aparține familiei de spirite
a Kymiei Dawson, care îi ei soră întru
umor, inteligență, jocularitate (falsă),
candoare, inocență transpusă în
malițiozitate și multe alte însușiri
din aceeași sferă a pseudo-cinismului
topit în gravitate existențială și
matură reflecție asupra aberațiilor
vieții. Compozițiile Adei Milea se
nasc din experiența directă a
comportamentului uman, pe care îl
redă, adeseori, în forme caricaturale,
comice. Chiar dacă ne amuzăm
împreună cu autoarea, simțim că
ținta ei depășește zona divertismentului,
în care palpită forța vechiului adagiu
„Să îndreptăm moravurile râzând“. Ca orice artist autentic, Ada Milea e și
un subtil moralist. Deși demersul său e de cele mai multe ori pe muchie de
cuțit, ca în nichita-stănescianul „râsu’-plânsu’“, opțiunile ei etice nu sunt
niciodată ambigui. Atunci când participi la un spectacol al ei, simți că lucrurile
evoluează pe safe mode, că nu există pericolul împotmolirii în compromis și
falsă sapiențialitate.
Lucrarea de doctorat a Adei Milea se constituie în auto-evaluarea lucidă
a unei cariere deja prodigioase, manifestată în mii de spectacole. Nu e însă
vorba de o confesiune, ci de o analiză critică, detașată. Ca să folosesc o expresie
care îi aparține, ea propune un traseu care pornește de la „empiric“ și ajunge
la „reflecție“. Această auto-parcurgere e și o transgresare a genurilor, adică
transpunerea unor opere literare (romane, poezii, piese de teatru) în formule
artistice diferite de cele de la care a plecat. Într-o primă etapă, e vorba de
găsirea unor veșminte muzicale, iar ulterior de teatralizarea întregului demers.
Refacerea itinerariului menționat mai sus implică o mobilitate creatoare
și practică remarcabilă. Din acest punct de vedere, Ada Milea se relevă a fi
un artist total, implicat în fiecare din fazele nașterii spectacolului, de la ideea
inițială, la găsirea tonului și a viziunii adecvate, la modificarea unor compoziții
în funcție de datele concrete ale spectacolului (de la spațiu la interpreți și la
viziunea regizorală). Citindu-i lucrarea, am avut senzația că particip la un
fascinant happening, în care personalitatea multiplă a compozitorului, a
autorului textelor, a interpretului joacă un neobosit spectacol al substituirilor,
negărilor, înnoirilor, reinventărilor și contestărilor creatoare. Ca spectator,
nu ai niciodată acces la această secțiune decisivă pentru conturarea viziunii.
Ada Milea se dovedește inspirată ridicând un colț al cortinei pentru a permite
observarea nu doar a produsului finit, ci și a trudei și neliniștii care-l premerg.
De altfel, demersul ei constituie o invitație de a o urma în laboratorul
de creație. Secvențele sunt, unele,
febrile, altele încărcate de spaimă și
nesiguranță, dar toate poartă marca
autenticității și a onestității. Ada
Milea nu propune neapărat o automonografie,
ci un tratat de neliniște.
Minuția reconstituirii drumului
creator arată că ne aflăm în fața unui
artist cerebral, care premeditează
cu multă răceală efectele și proiectează
o lumină filtrată nu doar prin sentiment,
ci și prin rațiune. Experiența scenică
îndelungată și-a spus cuvântul. Simțul
nuanței, al efectului, al intensității
și al oportunității funcționează fără
fisură, contribuind la nașterea unui
produs intelectual de certă valoare
și originalitate.
Nu am avut nicio clipă senzația
că spiritul liber care este Ada Milea ar
fi reacționat negativ la constrângerile
discursului academic. Dimpotrivă,
precizia limbajului și logica argumentării
contribuie la o construcție echilibrată,
în care se recunosc elementele
constitutive ale unui demers intelectual
serios. Astfel, Argumentul introductiv
este o valoroasă prezentare a ipotezelor
de lucru, o enunțare și o circumscriere
a domeniului care va fi abordat ulterior.
Acesta e urmat de discutarea „relației
plurivalente“ dintre cuvinte și muzică,
precum și de trecerea în revistă a
primelor „observații și experimente“.
Ele alcătuiesc armătura teoretică
a lucrării, un fel de „artă poetică“
pe care o vom vedea ilustrată în
capitolele dedicate principalelor
creații ale autoarei, Don Quijote,
Insula (cu cele șapte variante ale sale,
corespunzând unor montări diferite,
în engleză și în română, între anii
2006 și 2019) sau Amintiri din copilărie.
Extrem de subtilă e analiza
unor spectacole (Republica Mioritică,
Apolodor, în patru din variantele sale
scenice, Deliruri, Alcool, Experiment
de Blues cu Alcool, Chiritza în concert,
Alice, UbuZdup și Ubu în concert) în
care maturitatea artistică a permis
conturarea unui univers muzical și
teatral de mare expresivitate. Sunt
segmente care ilustrează teza centrală
a lucrării, și anume, modalitatea în
care mijloacele specifice literaturii
și teatrului sunt capabile să genereze
structuri muzicale.
Ada Milea a avut
ideea fericită de a
oferi și portrete ale
principalilor săi
colaboratori, actori,
cântăreți și regizori.
Ele nu sunt doar o suită de medalioane,
ci au rolul de a ne introduce, în fiecare
caz în parte, în micro-climatul specific
al spectacolelor și al muncii de creație
presupuse de noile experiențe artistice. Nu e vorba, așadar, de niște prezentări
encomiastice, ci de dezvăluirea unor „secrete de fabricație“ și de invitații de
a participa la spectacolul alchimic care premerge compozițiile și premierele.
În felul acesta, ele creionează portretul colectiv în centrul căruia se află o
artistă mereu surprinzătoare, neobosită în explorarea unor domenii inedite
ale artei sonore și teatrale.
Într-un limbaj accesibil, fără inutile excese de natură tehnică, descoperim
secretele folosirii unor instrumente, de la cele clasice la unele neconvenționale,
ca parte a unui ceremonial muzical-teatral de o nebănuită complexitate. Ada
Milea propune și o cuprinzătoare secțiune de Anexe, alcătuită din mărturisiri,
interviuri, articole dedicate autoarei și creației sale. Ele se constituie într-o
crestomație critică valoroasă, pe care cercetătorii fenomenului teatral și
muzical actual o pot întrebuința cu mult folos. Ada Milea nu a închis astfel
un dosar de autoprezentare, ci a deschis un dialog fertil și necesar. El va
continua, fără îndoială, și în spațiul public, odată cu publicarea lucrării.